Mă bucur - ca intelectual român - că nici dl Tucă şi nici dl Cristoiu nu au cerut explicaţii semantice atunci cînd, în noaptea alegerilor din 26 noiembrie 2000, dl Cristian Tudor Popescu a folosit cu toată naturaleţea cuvîntul "haloimăs" pentru a descrie lozincile ultra-naţionaliste. Suna adorabil de tonic şi ironic - să auzi antisemitismul electrocutat printr-un cuvînt jidănesc.* Deşi nu există în DEX, cuvîntul acesta nu mai are nevoie de traducere, îl cunoaşte mai tot românul, şi rusul, şi polonezul, şi neamţul. Circulaţia lui internaţională îi abrogă statutul de barbarism sau neologism. Limbile cele mai culte l-au asimilat organic în oralitatea lor. E un cuvînt din idiş - limba lui Isaac Bashevis Singer, laureat al Nobelului, cel care a tradus, la 21 de ani, Hamlet, convins pînă la adînci bătrîneţi că idişul va fi limba celor care vor reînvia după Apocalipsă; deşi nu ştiu mai deloc idiş, de multă vreme aş vrea să aud cum sună în limba asta "A fi sau a nu fi...", şi mă gîndesc că astfel s-ar realiza epilogul la celebrul banc din anii dictaturii antonesciene cînd doi evrei se întîlnesc pe Calea Văcăreşti şi unul întreabă: "De unde vii?", iar celălalt răspunde: "De la teatru!" "Şi ce-ai văzut?" "Hamlet!" "Şi cum a fost?" "Mă lahţ!" ("Se rîde!"). De o dinamică stranie, ceva mai vesel în sunetul său decît starea pe care o numeşte, cu o melodie interioară de cea mai intensă ambiguitate, încît nu ştii de e categoric comic sau iremediabil trist - "haloimăs" vine din ebraicul "Halom" (plural: "halomot") care înseamnă vis în sensul şi de iluzie, fantasmagorie, vedenie. (Araba, limba fratelui vitreg, cunoaşte pe acelaşi bloc de litere: h, l, m, cuvîntul halima din care au ieşit basmele celor o mie şi una de nopţi, dar şi "substantivul comun pentru a denumi o poveste lungă şi complicată" (vezi, dacă ai chef, Dicţionarul enciclopedic român, 1964). Înmuiat cu acel humor