Cum în ultimele săptămîni numele lui Corneliu Vadim Tudor a fost insistent asociat cu acela al lui Jean-Marie Le Pen şi cu extrema dreaptă franceză, ar fi, cred, util să aducem în discuţie cîteva elemente mai precise şi care ar putea eventual lumina unele din "misterele" votului din 26 noiembrie. Două anchete realizate de Sofres în noiembrie 1996 şi februarie 1997 (cu puţin înaintea alegerilor legislative anticipate) au relevat că 60% din alegătorii Frontului Naţional erau bărbaţi, iar dintre ei 39% erau sub 35 de ani; majoritatea acestora din urmă aveau studii puţine şi analiştii au observat, pe lîngă nevoia confuză de autoritate, o eroziune foarte marcată a memoriei istorice (iau datele din lucrările lui Pascal Perrineau, o autoritate în materie). Dacă acum două decenii Le Pen avea adepţi mai ales în rîndul unor categorii din clasa mijlocie dezamăgite de politica dreptei, la începutul anilor '90 compoziţia electoratului Frontului Naţional se schimbă radical, înregistrînd o profundă proletarizare: în 1995, un alegător al lui Le Pen din doi era muncitor sau slujbaş. Frontul Naţional a cîştigat teren mai ales în zonele atinse de destructurarea industrială, zone unde odinioară stînga era majoritară. Harta implantării electorale a Frontului Naţional rezervă, şi în Franţa, surprize. Cea mai spectaculoasă progresie a înregistrat-o Le Pen, în 1997, la Strasbourg (şi în Alsacia), adică într-o regiune dezvoltată economic, cu şomaj puţin şi cu un grad înalt de civilizaţie şi cultură: oraşul începuse să se confrunte, însă, cu problemele imigraţiei. Pe ansamblu, discursul extremei drepte întîlneşte cea mai mare audienţă în marile metropole, acolo unde s-a realizat o urbanizare pripită, cu ansambluri de blocuri şi cu periferii în care au fost îngrămădite un mare număr de familii. În aceste zone nu numai că şomajul este mai ridicat, dar şi delincvenţa a atins cotele cele m