Visele au loc mai cu seamă în spaţii alternative. Mă văd adeseori "evadînd" în cîte o cameră de cămin doar "a mea", care mă aşteaptă şi unde sînt în fine singur (cum nu am fost în vremea anilor de studenţie); într-unul din cele două-trei oraşe recurente, pe care le văd fie à vol d'oiseau, planînd peste rîul cu meandre şi ghizduri de piatră care îl traversează pe cel "din străinătate", fie de pe cîte o colină, fie de la capătul unui lung bulevard urcînd de la "gară", unde mă voi fi aflînd, către "centru"; pătrund dincolo de capătul staţiilor de metrou, în întunecimea cu şine intersectîndu-se a tunelelor ferate; noaptea, actez în proximitatea unor mînăstiri ori altfel de locuri neliniştitoare (mai mereu cu un grad amplu, dacă nu de-a dreptul fastuos, de acreţie a reliefului, cu păduri şi tainiţe), ori în spaţii derelicte, industriale, dar intrate cumva din nou în uz; urc şi cobor pe scări subţiri, melcate în vreun turn medieval, de piatră. Filmele americane (deloc străine, probabil, de aceste spaţii absconse, aşa cum desigur profesia îşi joacă şi ea rolul în stabilizarea anumitor peisagii onirice) mai cu seamă cele în care se pune problema ascunderii, a evadării, a dizlocării voluntare din societate, a declasării, au şi ele loc în hale industriale abandonate, abatoare poate (ori subsoluri ale inconştientului bachelardian?), între scripeţi şi poduri rulante, pe pasarele metalice şi turbine; sub - şi în - poduri; sau pe acoperişuri şi terase impracticabile cetăţeanului plătitor de taxe. Există, spun unii, o fascinaţie a artiştilor pentru spaţiile în dezagregare ale erei post-industriale, ceea ce face ca galerii de artă şi studiouri să fie nu rareori găzduite, în Anglia şi mai cu seamă în SUA, în asemenea spaţii stranii convertite la o nouă existenţă. Nu mai departe decît conversia fostei uzine electrice de pe malul drept al Tamisei în Tate Modern Gallery (arh. Her