Misterul morţii rămîne nedezlegat, cu toate eforturile de a ne apropia, calm şi lucid, de moarte şi de înţelegerea ei. Moartea şi sinuciderea - acea grabă neînţeleasă de a te adăuga morţilor - conţin un secret absolut şi, dacă valul de cercetări asupra stărilor dinainte de moarte, de pre-moarte (specialiştii le numesc NDS, adică "near death states"), ridică puţin vălul acestui mister, el nu face decît să rămînă fie o favoare epistemologică, fie un demers inutil. Françoise Dolto, zeiţa psihanalizei infantile din Franţa, povesteşte în cartea sa autobiografică "Enfance" cum, mică fiind, s-a aflat într-o adunare de adulţi pricinuită de moartea cuiva. Inconsolabila văduvă, învăluită în negru, plîngea sub privirile pline de compasiune ale apropiaţilor. Copila Dolto a întrebat de ce plînge. Răspunsul dat, în complicitatea generală, a fost simplu şi plin de indulgenţă: Pentru că şi-a pierdut soţul. Buna cuviinţă a făcut-o să nu mai întrebe nimic, dar să resimtă o mare nedumerire: Oare de ce stă aici şi plînge, în loc să-şi caute bărbatul? Doctorul american Moody, în celebra sa carte "Life After Life", stabileşte, după 150 interviuri cu cei reveniţi la viaţă, că există universalii de final existenţial şi că între verdictul morţii şi întoarcere se derulează 11 faze distincte. Înaintea lui, o altă doctoriţă americană de origine elveţiană, Elisabeth Kubler-Ross, aplecîndu-se a mia oară asupra patului unui muribund revenit la viaţă şi ascultînd aceeaşi poveste incredibilă, hotăra să vorbească public despre moarte, ţinînd conferinţe în întreaga lume.

"Ecaterino, vedea-te-aş moartă, cu dric la poartă şi cai mascaţi" (cîntec de mahala) În societăţile tradiţionale, moartea este o treabă care-i priveşte pe toţi. Inclusiv pe copii. L.T. Vincent, autorul unei antropologii a morţii, foloseşte expresia "cotidianizarea" morţii. Moartea fiind ceva inclus în viaţă, ea trebuie p