Aparţin primei generaţii dintre cele ştampilate de "Decretul 770". Şi chiar dacă - după ce am început să pricep - mi s-a spus în vorbe, dar mai ales altfel, că fusesem un copil dorit şi aşteptat, faptul că făceam parte dintre "decreţei" n-a fost lipsit de urmări. Mergeam la o grădiniţă deschisă într-o veche casă boierească din Deva. Pentru prima dată în anul în care am început s-o frecventez, localurile - de altfel generoase - au devenit insuficiente. Erau două grupe mari, două mijlocii şi şase mici. Auzeam cuvîntul decret (accentuat décret) de cîte ori ne schimbau, ne încolonau sau ne ştergeau amigdalele cu albastru de metilen. Lucrurile au continuat la fel la şcoală: "careul" format de elevii întregii şcoli româno-maghiare unde mă dăduseră - în anul de graţie 1973 - avea o latură întreagă de clasa întîi. Cred că atunci am sesizat pentru prima dată diferenţa dintre primele două clase (A şi B) unde intraseră (cu relaţii) anumiţi copii şi celelalte (care se întindeau pînă pe la G) cu copii mai prost îmbrăcaţi şi parcă mai dezorientaţi. Lucrurile s-au mai ales la liceu, deşi locurile au trebuit să fie dublate - la admitere - cam la toate profilurile. Am făcut un liceu sanitar, singurul din zona Hunedoarei cu veritabil profil umanistic şi cu deschidere directă spre Litere. Exista acolo un profesor legendar, de care auzise orice om care intrase în vreun spital hunedorean. Aproape fără efort, el forma surori medicale literate şi liber-cugetătoare, scotea reviste literare şi comenta la clasă - în 1983 - "Jurnalul de la Păltiniş". De acest liceu sanitar - pentru care mă bucur şi acum că am optat - se leagă una dintre experienţele mele limită din acea vreme. Aveam vreo 14 ani şi eram într-un stagiu practic la chirurgie. Obosită să-mi mai conving pacienţii că ştiu să fac injecţii (mereu se lăsa cu "luaţi copilul de aici") l-am implorat pe un chirurg care îmi cunoştea p