Pe vremuri, nu puteam citi almanahul Scînteia. Şi nici nu ştiam pe cineva să reuşească. Şi totuşi, după o lună-două de la ieşirea pe piaţă, almanahul dispărea de la chioşcuri. Multă vreme m-am chinuit să fac portretul-robot al cititorului acestei publicaţii uimitoare. Să-i fi plăcut capitolul despre noua revoluţie agrară? Cel despre mişcările neonaziste din Europa Occidentală? Ori să fi întîrziat cu admiraţie în paginile care prezentau automobilul Oltcit, noua realizare a inginerilor de la Craiova? Şi cîţi anume din cititorii almanahului chiar opreau la Hanul Privighetoarea, mîndrie a cooperativei de consum, prezentat în paginile de reclamă de la sfîrşit? Nu vom afla, poate, niciodată. Capabil să reziste la oricîtă plictiseală şi totodată dependent de ea, cititorul de Scînteia s-a stins paşnic acum 10 ani... Cu toate acestea, mulţi mai scriu şi astăzi discursuri pentru el. Dar nu individul de care vreau să vă vorbesc. De două săptămîni, lumea bună se îngrijorează, în vreme ce strungarul de la marginea Sibiului îşi rîde în barbă, fericit că l-a putut vota pe cetăţeanul care le-a zis-o cu tupeu celorlalţi obosiţi. Din acest punct de vedere, el este răzbunarea unei întregi populaţii pe care nimeni n-o mai întreabă nimic. O populaţie care, ori de cîte ori încearcă să ia cuvîntul în public, se trezeşte peste buze cu beep-ul sanitar importat din America. Ocupaţi cu europenizarea forţată, am reuşit să interzicem cel mai iubit dialect al indigenilor: înjurătura. Şi-atunci, cum să te miri că învinge unul care promite (şi dovedeşte cu fapte) retrocedarea mamei şi a sfinţilor? În privinţa aceasta, ceilalţi candidaţi au arătat o excesiv de bună părere despre publicul lor. Mai toţi şi-au judecat ascultătorii după măsura generoasă a şefilor de cabinet şi a secretarelor. Abjecţia din fiecare dintre noi n-a intrat decît în calculele electorale ale unuia. În fond, e singuru