Aşa după cum era obiceiul pe vremuri, am făcut armata imediat după admiterea la facultate. Cu termen redus. Nu prea ne-a plăcut, dar am luat-o ca pe un rău inevitabil. Am chiulit în limite rezonabile, ne-am aprins la aplicaţii sau la tirul de noapte. Pe ofiţeri nu i-am invidiat, noi aveam înainte viaţa "reală". Totuşi, trebuia să ne apărăm cumva de vicisitudinile vieţii cazone. Majoritatea duseseră arta chiulului la perfecţie, alţii au apelat la pile. Cei mai hotărîţi au încercat să se bage pe sub pielea groasă a superiorilor. Această ultimă categorie avea mai multe variante - să-ţi găseşti o ocupaţie care să te scutească de instrucţie (magazioner, furier, bibliotecar sau folkist în uniformă). Cu discreţie puteai să devii "informatorul" căpitanului, dar metoda cea mai bărbătească era să te faci şef peste colegi. Mica noastră comunitate de puşti de liceu, care nu prea aveam ce bărbieri, veniţi din toată ţara, fără a ne cunoaşte, şi-a creat cîţiva lideri. Nefiind o democraţie, cei care s-au impus şi-au păstrat poziţiile pînă la coadă. Ei organizau, ei pedepseau, ei răsplăteau. Aveau şi informatori discreţi, dornici să fie traşi de limbă în schimbul unui tratament mai relaxant. Unii îi adulau, alţii îi duşmăneau. Simplu. Dar armata s-a sfîrşit şi, după vacanţă, ne-am reîntîlnit la facultate. Fosta comunitate cazonă s-a îmbogăţit cu fete (ce păreau) naive, cu repetenţi periculoşi şi flăcăi "neincorporabili". Eram tineri, legăturile s-au format repede, fără discriminări şi pre-concepţii. În special cu fetele. Dar noua comunitate avea şi ea nevoie de ierarhii - şefi de grupă, de an, reprezentanţi prin ASC (Asociaţia Studenţilor Comunişti, pentru cititorii mai tineri ai Dilemei). La acea simulare a democraţiei, cîţiva au ieşit în faţă. Aici însă vine partea interesantă (cred eu). Aproape nici unul
din foştii "duri" din armată nu a mai ieşit la suprafaţă. După u
