"Îngroparea sardelei" Din butaforia scenei electorale cu gunoaie răsucite în aer de vîntul de toamnă, maşini de lux şi blocuri în descompunere, a dispărut cu desăvîrşire personajul numit SPAIMĂ, cu tot cu familia lui lexicală, personaj care făcea deliciul campaniilor de altădată, cu forţa lui de a manevra/polariza opinia publică şi de a coagula ideologii mai mult sau mai puţin extremiste. Şi ne amintim cu nostalgie de vremurile în care plînsul (de grijă şi de jale) pentru viitorul ţărişoarei umfla piepturile şi în partide şi în electorat - indiferent de culoare. Dar, cu timpul, din bocitori de profesie la capul patriei am ajuns ca funeraliile naţionale să ne lase complet indiferenţi, destinele ţării să ne intereseze mai puţin decît preţul benzinei şi propria soartă mai puţin decît ultimul episod de telenovelă. Şi ne mai amintim cum, ani buni postdecembrişti, tineretul a tot fost terorizat de spectrul ratării. Într-o ţară în care reuşita e personificată de Andre şi eşecul - de grupul debusolat de cercetători famelici în grevă, groaza i-a făcut pe absolvenţii de facultăţi să se zbată furibund să fugă "afară", să înveţe cu disperare şi să-şi acuze părinţii că i-au născut într-o zodie a marasmului şi într-o zonă a liniilor moarte, pe unde trenul nici unei oportunităţi nu mai trece vreodată. Dar cu cît s-au zbătut cu atît s-au cufundat mai mult şi astfel le-a trecut groaza şi a apărut resemnarea. Ne-am vindecat pînă şi de viscerala frică de moarte - şi nu din raţiuni mioritic-metafizice, ci din totală indiferenţă faţă de noi înşine. În spitalele kafkiene bolnavii nu dau doi bani pe viaţa şi sănătatea lor; propriul ţesut nu mai are nici o valoare pentru ei, atîta vreme cît medicamentele au preţuri prohibitive, viitorul nu le oferă nimic şi trăiesc într-o pestilenţială mizerie fizică - preludiu al descompunerii finale - pentru că oricum s-au abandonat întîmplării şi