Fanica si-ai lui. Stimata redactie,. Este prima scrisoare pe care o adresez revistei "Formula As", revista care, de o buna bucata de vreme, este atat prietena mea, cat si a copiilor mei, aflati dincolo de Ocean.. Mi-e cumplit de greu sa scriu. O voi face insa pentru el, pentru un caine al strazii nu...
Fanica si-ai lui
Stimata redactie,
Este prima scrisoare pe care o adresez revistei "Formula As", revista care, de o buna bucata de vreme, este atat prietena mea, cat si a copiilor mei, aflati dincolo de Ocean.
Mi-e cumplit de greu sa scriu. O voi face insa pentru el, pentru un caine al strazii numit Fanica. Macar atat, daca nici eu, nici altcineva nu l-au putut salva de la o moarte naprasnica. A aparut in cartierul nostru acum doi-trei ani, nu mai stiu cand si cum. Nu stiu de unde venea, unii spuneau ca ar avea un stapan, insa nimeni nu l-a vazut vreodata. Mi-l amintesc: mic, roscat, cu un ciot de coada. Picioarele scurte de tot si putin strambe, pesemne vreun stra-strabunic fusese Teckel. Urechea stanga zdrentuita, probabil amintirea vreunui duel amoros. Uitatura blanda, cu vagi sclipiri de smecherie. Ii spuneam deseori: "Esti un viclean si un lingusitor. Ce-o fi in capsorul asta al tau?".
A stiut sa se faca iubit, a devenit catelul nostru. Al celor care avem o farama de suflet. N-avea insa nume, asa ca, intr-o zi, un domn in varsta, pe care deseori il vedeam cu o cutiuta cu mancare, l-a botezat simplu si frumos: Fanica. Il hraneam si-l ocroteam deopotriva cei mai in varsta, dar mai ales copiii. Dormea pe unde putea, isi cauta usi in spatele carora simtea ca locuiesc oameni buni. Nu stiu sa-l fi auzit vreodata latrand urat sau repezindu-se la cineva. Se mai certa el, nu-i vorba, cu Roscatul, un catel batran, tovaras de "teritoriu". Atunci il mai auzeam maraind si latrand. Dimineata, ne conducea pe unii dintre noi la serviciu sau
