Cercetarea iconografica a operelor de arta ofera surprize si deschide drumuri noi nu numai interpretarii operelor, dar si studiului legaturilor dintre experienta artistica si alte experiente spirituale. Una din aceste surprize, care poate transforma tabloul intr-un spectacol traitor in timp activ, este prezenta „personajului ascuns“, intilnit, de-a lungul veacurilor, in multe picturi si gravuri infatisind scene de gen. Cine este acest personaj ascuns, ce semnificatii are, unde il intilnim mai frecvent si spre ce zone de intelegere si de interferenta ne poate indrepta trairea, experienta artistica? Cit de intensa ni se releveaza aceasta experienta prin asocierea subliniata dintre regasirea spectacolului si mijloacele expresive de a-l sublinia? Sint intrebari la care incercarea de a raspunde ne va purta catre reintilnirea cu artisti si momente ce ne vor obliga poate, daca nu sa ne revizuim total, macar sa ne nuantam unele ierarhii in raporturile dintre arta trecutului – in sensul celei anterioare mijlocului secolului al XX-lea – si cea din a doua jumatate a acestui secol.

O traversare a imaginilor de-a lungul secolelor, fie ea si inevitabil limitata la principalele nume si creatii cunoscute – desi nu odata altele mai putin ilustre pot oferi exemple tulburatoare – arata ca motivul „personajului ascuns“ a avut citeva ipostaze, mai mult sau mai putin simbolice, fiecare insa cu un rol bine definit in imagine si definitoriu pentru anume mentalitati. Vom observa astfel doua momente-cheie, de frecventa maxima a motivului: perioada baroca, cu ecourile ei in rococo si romantism, apoi in arta moderna a inceputului de secol XX, in primul rind in expresionism si suprarealism. Motivul apare si in manierism si clasicism. Formele de prezentare ale motivului sint insa diferite, cu tilcuri diferite si la nivele spirituale diferite. In acest sens studiul prezentei „personaj