Credinta ca un om, prin simplul fapt ca este supus unei judecati, este deja dovedit vinovat, ba chiar vinovat de crime grave, trebuie sa fie deopotriva veche si inradacinata in spiritul colectiv. Si, de asemenea, tot asa de veche pare a fi si ideea ca pedeapsa este instrumentul prin excelenta al educatiei. Fapt este ca omul ramine o fiinta barbara in fondul sau, iar sulemenirea aplicata de civilizatie se mentine subtire si fragila. Vedem asta in zilele acestea: este suficient ca un demagog sa promita ca in 48 de ore ii va pedepsi pe toti cei pe care el ii desemneaza drept „criminali“ – masura barbara si violind toate conditiile unei justitii normale – ca el sa fie urmat de sute de mii de oameni frustrati si insetati de razbunare. Pentru acestia, s-ar parea ca desemnarea publica a unui concetatean drept „criminal“ ajunge pentru a-l considera vinovat fara alta judecata si fara a-i ingadui sa se apere in conformitate cu legea. Apararea, dupa ei, n-ar fi decit o dovada in plus a vinovatiei, dupa principiul „qui s’excuse s’accuse“.

In greaca clasica, krima era, inca, un cuvint „nevinovat“: derivat al verbului krino, care inseamna „a distinge“, a „separa“ si de aici „a judeca“ in toate sensurile, krima desemna in prima instanta rezultatul actiunii verbale: „judecata“ sau, mai tehnic vorbind, „verdict“. „Verdict“ la modul general, nu neaparat in sens juridic, ci si literar, de pilda, si nu neaparat negativ si incriminator, ci si pozitiv si disculpator.

Iata insa ca, in traducerea greceasca a Vechiului Testament – Septuaginta –, realizata, dupa traditie, la Alexandria in secolul IV inainte de Cristos, din porunca regelui Ptolemeu Filadelful, termenul krima incepe tot mai mult sa semnifice „verdict negativ“, adica de fapt „condamnare“. Acest sens este preluat de limba Noului Testament. Criticindu-i pe farisei pentru ipocrizie, Iisus spune, la un moment dat