„If songs were lines/In a conversation/ The situation/ Would be Fine“
(Nick Drake, Hazy Jane II)
Daca azi nici un comentariu serios despre iubire nu reuseste sa evite un motto din Leonard Cohen, o discutie despre dramele cotidiene o are negresit in bibliografie pe Suzanne Vega. Dar e ceva mai complicat decit atit.
Etichetelor jurnalistice, care ii atribuie (ca si lui Leonard Cohen) un romantism intirziat, un exces de sensibilitate si un deficit de umor, le lipseste si umorul si sensibilitatea. Vocea nu foarte puternica si respirind aproape de microfon, ritmuri alerte si texte care ating nervul – Suzanne Vega creeaza surprize care zadarnicesc incercarea de-a o folosi drept muzica de fond. Fara sa filozofeze in sensul major, isi pune temele in tensiune cu vocabularul poetic si muzical – ca si cum a scoate la lumina ceva ar trebui sa implice intotdeauna o aminare.
Concise si eliptice, inrudite mai putin cu retorica folk decit cu luciditatea muzicii punk (Lou Reed e una din influentele ei preferate) cintecele noteaza, cu o tandrete severa, experiente cotidiene si incercari de autocunoastere; ofera pauze de meditatie si semne de orientare printre obsesii; expun dileme cu un umor sec; sint uneori exercitii de schimbare a perspectivei; sint rareori personale si niciodata emfatice sau confesive in maniera pop. Suzanne Vega cinta pentru cei dispusi sa-si ia ragazul de a descifra poeme; si ofera – semn bun – suprafete de proiectie unui public foarte eterogen.
In cele cinci albume de pina acum maniera muzicala se schimba constant. Debutul e dominat de ghitara rece, al doilea album are un fond simplu si ritmat; Days of Open Hand, al treilea are aranjamente instrumentale si digitale sofisticate (unul dintre ele apartine lui Phillip Glass). Urmatoarele doua (99.9F° si Nine Objects…, produse de Mitchell Froom) sint un salt stilistic maj