Nora IUGA
Sexagenara si tinarul
Editura Albatros, Bucuresti, 2000, 122 p., f.p.
Romanul recent aparut al Norei Iuga, Sexagenara si tinarul, atrage atentia in primul rind pentru ca e vorba de o scriitoare care s-a manifestat indeosebi ca poeta. Fragmentele de jurnal incluse in antologia Inima ca un pumn de boxeur anuntau insa prozatoarea de acum. Cei care au ascultat-o citind o parte din acest roman la Tirgul Bookarest din vara asteptau probabil cu sufletul la gura aceasta carte, pentru ca Nora Iuga ne-a fermecat atunci cu o altfel de voce decit cea pe care o stiam din poeme. Trecerea spre proza poate fi comentata in multe feluri. O cale e cea indicata de scriitoarea insasi: „Simt nevoia prozei pentru ca poezia, cu aerul ei aristocratic, intangibil, nu imi da posibilitatea sa ma spun asa cum imi permite proza. In mine exista si insul comun, nu doar ingerul, fie el si cazut din ceruri metafizice. Exista si genul vulgar si tata care isi birfeste prietena sau povesteste cum s-a culcat cu barbat-su. Poetii promotiei ’90 fac acest lucru cu dezinvoltura si-i admir, dar eu nu pot, oricit mi-ar placea sa-mi ridic poalele in cap, sa fiu in poezie altceva decit o doamna“. Poeta renunta la sferele inalte ale poeziei si coboara in codrul ispititor al prozei. Scrisul se umanizeaza, iar eul comun, cotidian trece in prim-plan. Scriitoarea e indemnata, provocata de poezia tinerilor nouazecisti. Desi mesajul unei literaturi biografiste, minimaliste, detabuizate fusese teoretizat cu o generatie inainte, indicii fiind de gasit chiar mai demult, e interesant ca acutele pe care le produc poetii de azi au atins acest timpan mai degraba modernist si au produs o spectaculoasa schimbare de atitudine. Intr-o oarecare masura s-ar putea vorbi si despre o evolutie naturala, pentru ca poezia Norei Iuga nu este pura in inaltimea ei, volumele citite cronologic, precum
