Festival oarecum tematic, dat fiind ca „sondeaza“ stilistica repertoriala a ceea ce se numea cindva „primele scene ale tarii“, Gala Teatrelor Nationale, organizata din doi in doi ani la Cluj, are menirea de a surprinde tendintele teatrului romanesc la un moment dat sau pe o perioada oarecum determinata.

O parte din cele sapte teatre nationale (incluzindu-l aici si pe cel de la Chisinau) se prezinta, prin forta imprejurarilor, ca singurele institutii de gen din orasele in care ele se gasesc. Asadar, in ceea ce priveste programul estetic, ele ar trebui sa-si asume atit conditia de teatru national, cit si pe aceea a unui teatru municipal ori a unuia deschis experimentelor pe tarimul Thaliei. Concluzia care se desprinde la finalul Galei clujene – a carei a IX-a editie s-a desfasurat in perioada 2-8 decembrie – este ca cei care conduc teatrele nationale din Romania – a caror medie de virsta se indreapta vertiginos spre 50 de ani, daca nu si mai mult – sint preocupati, in cel mai bun caz, doar de latura artistica specifica unei astfel de institutii. Programele repertoriale sint lipsite de dinamism si deschidere spre nou. Prin specific, teatrele nationale ar trebui sa se dedice promovarii marilor valori clasice si contemporane, romanesti si straine, dar, in acelasi timp, sa isi asume riscul de a gazdui si cultiva experimentul, noile forme de teatru facut cu mijloace novatoare. Ei bine, dramaturgia contemporana nu este prezenta decit sporadic, repertoriul fiind in genere alcatuit din spectacole cu piesele acelorasi mari clasici – Shakespeare, Cehov –, autori care, de altfel, sint cu precadere studiati si in facultatile de teatru. Examenele de an ale studentilor-regizori nu fac exceptie. Din pacate, e vorba de o mentalitate invechita si de o rezistenta la contemporaneitate. Nu-i vorba, avem de-a face si cu un total dezinteres in ceea ce priveste buna informare si alinie