La Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ n-am mai fost de ceva timp. Trupa s-a schimbat într-atîta, încît aproape nu mai cunosc pe nimeni. Mai mereu a fost aşa în acest teatru-şcoală prin care au trecut, au debutat şi s-au afirmat poate cei mai buni actori şi regizori ai noştri. Efervescenţa unui loc naşte acum nostalgii. Nu se poate, apropiindu-te de acest teatru, să nu te gîndeşti la minunile întîmplate aici, să nu treci în revistă oameni, unii plecaţi deja dintre noi, spectacole, festivaluri, întîlnirile şi poveştile din bar şi cîte şi mai cîte. Vibraţia acelor energii rămîne, din păcate, aproape inaccesibilă tinerilor trupei de astăzi. Dar şi la Bulandra, de exemplu, este la fel. Asta nu consolează însă pe nimeni. A fi astăzi actorul unei trupe cu renume nu mai este o victorie profesională, o ierarhie valorică, atîta vreme cît uşile s-au deschis prea larg şi cei intraţi promit atît de puţin. Asta este o altă discuţie. Vreau să spun că emoţia mea de a mă afla iarăşi la Piatra Neamţ mi s-a părut oarecum deplasată. Actorii noi ai trupei nu erau atinşi de înduioşare şi nici marcaţi de istoria sau legenda teatrului. Poate greşesc, dar atmosfera aceasta a trecut rampa, în spectacolul pe care l-am văzut, Ocean café. Nu vorbesc aici de valoare, de experienţă, de izbînde sau neîmpliniri. Vorbesc de o atmosferă pe care acum n-am regăsit-o. Sau ea există şi n-am avut eu acces. E posibil.

Gînditorul şi realizatorul spectacolului este tînărul regizor Radu Afrim, absolvent al şcolii de la Cluj. Am citit destule comentarii, mai patetice sau mai echilibrate, scrise în jurul examenelor sale sau producţiilor de la Tîrgu-Mureş şi Sf. Gheorghe. Curiozitatea mea a crescut o dată cu vîlva cu care Radu Afrim a intrat în lumea teatrului şi a acces rapid la cote înalte. Ocean café mi-a prilejuit ocazia de a face cunoştinţă, în sfîrşit, mult mai tîrziu decît alţi colegi de-ai m