Prima acţiune pe care tînărul Muzeu de Artă Contemporană Florean din Baia Mare a organizat-o în afara spaţiului său de reşedinţă este o expoziţie de gravură. Deschisă în Bucureşti, la Muzeul Literaturii, această expoziţie reuneşte lucrările celor trei artiste laureate în cadrul primei ediţii a Salonului internaţional de gravură mică din 1999. Aşa după cum se cunoaşte deja, cele trei premii au revenit atunci lui Miek Coppens, din Olanda, premiul III, lui Egle Vertelkaite, din Lituania, premiul II, şi lui Anne Catherine Nesa, din Franţa, premiul I. Ceea ce deosebeşte atît expoziţia de faţă, cît şi activitatea Muzeului Florean, în ansamblul său, de alte manifestări şi instituţii de aceeaşi natură din Europa şi din alte părţi este, în primul rînd, o anumită prudenţă a programului care derivă direct din pioneratul absolut al acestora în spaţiul cultural românesc. Poate că, la o privire sumară, asocierea unei expoziţii de gravură sau a unui simpozion de sculptură în marmură cu ideea de artă contemporană pare forţată, dacă nu chiar abuzivă, în condiţiile în care contemporaneitatea este identificată curent, la fel de abuziv, unui segment forte restrîns de manifestări, în special cele derivate din materialele, tehnicile, suporturile şi tehnologiile noi. Conform acestei reprezentări, în ideea de contemporaneitate ar intra doar acele acţiuni artistice care folosesc mediile electronice, lumea informaticii, spaţiile virtuale şi intervenţiile directe ale artistului asupra spaţiului natural, social, simbolic şi, la rigoare, asupra propriului său corp. Cum această limitare a contemporaneităţii la un singur segment al ei, şi în nici un caz la cel mai autoritar, chiar dacă cel mai siptomatic, nu poate funcţiona în mod real, cei care încearcă să construiască o instituţie, aşa cum face Victor Florean, cu atît mai mult cu cît o face cu banii proprii, vor să se sprijine pe un patrim