Specia cea mai controversată a prozei, eseul a constituit subiectul multor studii de estetică (în care se încerca o definire a eseismului ca mod de a citi lumea) şi mai ales de teorie literară (eseul văzut în raport cu genurile literare, stabilirea caracteristicilor formale sau de atitudine specifice). Gen prin excelenţă hibrid, literar şi non-literar deopotrivă, refuzînd orice încercare de fixare, eseul, ne arată Alina Pamfil, este o "formă a neliniştii".

Studiul, erudit fără ostentaţie, trece în revistă principalele teorii şi idei vehiculate în legătură cu definirea eseului, dar pornind de la sugestiile oferite de analiza unor texte aparţinînd unor autori diverşi (Alexandru Odobescu, Paul Valéry, Peter Handke, Virginia Woolf, Octavian Paler, Henry Fielding, Günter Grass, Michel Tournier), fiecare aducînd un parcurs inedit în cîmpul de înţelegere al temei: eseul ca "dialog nesfîrşit", "cutreier printr-un cerc de uimire", "coexistenţă a diverselor", "interogare a stereotipurilor", "punere în cumpănă", "antifrază continuă", "variaţiuni şi paradoxuri", "interpretare delirantă".

Acest prim capitol, Lectura eseurilor, cuprinde şi, după cum ne avertizează autoarea, inadecvările şi automatismele de lectură "prin care trecem, vicios, discontinuitatea în continuitate şi convertim incertitudinile la certitudini". "Eseul poate fi văzut ca expresie a unui refugiu în afara convenţiilor culturii; ca semn al renunţării la artificiile obositoare ale formulelor generice, la orgoliile gîndirii sistematice şi la poza neutralităţii; ca opţiune pentru un dialog solitar şi nemediat cu un obiect cuprins în lumina autentică a de-la-sine-înţelesurilor subiective şi a neînţelesurilor; ca alegere a relativului şi informalului; ca asumare integrală a condiţiei păgîne, pre-culturale sau post-culturale, a comprehensiunii şi scrierii".

Analizînd studiile dedicate eseulu