Gîndeşte inginerul tînăr, agronom, neînsurat, un singuratic inspectînd pădurea sub-carpatică, 6 mai Cheia, 1976...

Trecînd pe lîngă un pîlc de fagi, de emoţie obrajii i se înroşiră. Un fag subţire, foarte înalt, convulsionat în creşterea lui liberă, vitregă în acel loc sterp, pietros, îi aţinuse calea, făcîndu-i complice cu ochiul...

Iar inginerul de atîta singurătate şi gîfîind de urcuşul abrupt, roşi de efort la amintirea aventurii ciudate...

Fagii strîmbi, dramatici, răsuciţi de impulsurile neprevăzute ale maladiilor lor fitologice anevoie învingînd mediul muntos, ostil, totuşi uşori în aparenţă ca aluminiul aparatelor de zbor, rătăciţi în pădurea de brazi negri plini de mătreaţă, cheliţi, bolnavi de o suferinţă necunoscută, copleşiţi de solitudinea lor, ca de îngîndurarea mută a unor sihaştri. Soarele ce bătea pe sus, pe deasupra ringului de creste ale munţilor, gata să scapete peste o culme dincolo, în jos, pregătind natura răbdătoare de noaptea ei datornică. Păsări negre, grele, silenţioase străbăteau spaţiul de legendă medievală, germană. În mijlocul tăcerii, din cînd în cînd troznetul, geamătul cîte unui trunchi poate mai înalt decît toate şi, de aceea, prinzînd numai el de sus de tot, în vîrf cîte o poală de vînt rece, tăioasă, nepercepută de ceilalţi arbori mai mici, turbura liniştea. Pămîntul uscat, plin de cetina îngălbenită mirosea a răşină curată, a biserică în sărbătoare. Numai fagii luminoşi, prietenoşi, păgîni (i se păreau inginerului-vagabond), cu trunchiurile lor îndrăzneţe, imponderabile, ca aluminiul industriei aero, îţi aminteau că te afli doar în natură, asemeni unor zei pripăşiţi pe pămînt în poziţii lubrice. Spre deosebire de desimea întunecoasă a brazilor prea mulţi strînşi la un loc, înghesuiţi acolo, ca de cine ştie ce prigoană.

*

Bran, mai 1976. O mică parte din ce urmează s-ar putea să