26 noiembrie a fost primul exercitiu veritabil, real, plin de substanta, de dupa 1989, de comunicare intre populatie si elita politica Democratia reprezentativa este, inainte de toate, un sistem de comunicare intre populatia unei politii (unui spatiu politic) si conducatorii acelei politii. Canalul cel mai direct al acestui sistem de comunicare este votul. Mesajele care se transmit pe canalul votului descriu harta prioritatilor reale ale celor guvernati. Adevarata legitimitate a alesilor se bazeaza nu pe faptul in sine de a fi fost alesi, ci pe aceea ca ei au primit o comanda pe care trebuie sa o execute. La rindul ei, puterea care se confera alesilor nu li se confera decit cu unicul scop, foarte pragmatic, de a fi in stare, practicind-o, sa raspunda prioritatilor stabilite prin vot. Sistemul de comunicare nu este insa pe o singura directie. Elita politica trebuie sa semnaleze in fiecare moment care sint constringerile reale ale actiunii sale, sa explice ce este posibil si ce nu, sa se angajeze doar la ce este posibil: inteleg ce voi imi cereti, sint cel mai in masura sa satisfac aceste cereri din urmatoarele motive, dar exista urmatoarele constringeri care ma vor impiedica sa va dau satisfactie totala; daca nu va explic eu aceste motive, opozitia va avea grija sa imi reproseze ca nu m-am tinut de cuvint din prostie sau rea-vointa. Elitele politice, asadar, concureaza in a stabili cine reuseste sa raspunda cit mai bine si mai convingator nevoilor reale ale publicului, permanent citite prin sondaje si institutionalizate prin vot. Privit in ansamblu, mecanismul democratiei reprezentative justifica pe deplin o definitie celebra a politicii ca arta a posibilului: impreuna, ca membri ai unei cetati, acceptind ca nu exista minuni, stabilim care sint posibilitatile si limitele expansiunii noastre si care sint caile si oamenii cei mai potriviti pentru a obtine cu mijloacele