Pentru imaginea reală a României, după aceste alegeri, contează nu numai motivaţia celor care au votat, ci aproape la fel de mult şi de ce s-a stat acasă.

Orice s-ar spune, în primul tur nu alegătorii PDSR-ului au lipsit de la urne, chiar dacă o parte a dat voturi PRM-ului. Au stat acasă mulţi dintre votanţii fostei Convenţii şi unii dintre cei care au votat cu PD-ul în '96. Un refuz de a merge la vot care a mărit scorul, şi aşa scandalos, al prezenţei în Parlament al PRM, prin redistribuirea voturilor.

Dacă luăm la cercetat faimosul refren "Nu am cu cine să votez!" vom descoperi în spatele lui o atitudine nedemocratică. El nu vine din partea unor cetăţeni pe care nu-i interesează politica sau care nu participă consecvent la vot. Au lipsit de la urne persoane care de fapt au boicotat alegerile, deoarece nu aveau cu cine să voteze. Sau, mai exact spus, nu mai aveau cu cine să voteze. Dar această greaţă faţă de cei aleşi data trecută nu ascunde şi o greaţă nemărturisită faţă de principiile democraţiei? Sau un fel de a trata democraţia potrivit cu obligaţia de a ieşi la vot din perioada totalitarismului? Statul acasă, care acum e permis prin Constituţie, nu mai e totuna cu statul acasă pe vremea lui Ceauşescu. Şi, să fim serioşi, pe vremea lui Ceauşescu, aproape toţi îngreţoşaţii de azi se duceau să voteze, chiar dacă ştiau că iau parte la o mascaradă. Votul de frică de pînă în '89 a devenit acum, pentru o parte a alegătorilor, refuzul de a vota. Un refuz al dezamăgirii. Sau, cum se spune, "Nu-i mai votez pentru că nu s-au ţinut de cuvînt." Apare aici însă o întrebare. Cît contează convingerea politică şi cît oportunismul în votul anului 2000?

Alegătorii PDSR, cei care în '96 nu s-au lăsat luaţi de valul schimbării, au dat un vot al convingerii în partidul pe care l-au ales, în pofida tuturor dezamăgirilor pe care le-au avut. Votanţii CDR din