Prima ninsoare. Am copilarit in casa bunicii mele din Maramures. Casa era asezata la marginea padurii. Nu ma desparteau de primii copaci decat o carare lutoasa, vesnic umeda, si apa rece a Vaii Albe. Langa usa de la intrarea in casa era un geam. Nu prea mare. Iar sub geam - un scaun greu de lemn, cu...
Prima ninsoare
Am copilarit in casa bunicii mele din Maramures. Casa era asezata la marginea padurii. Nu ma desparteau de primii copaci decat o carare lutoasa, vesnic umeda, si apa rece a Vaii Albe. Langa usa de la intrarea in casa era un geam. Nu prea mare. Iar sub geam - un scaun greu de lemn, cu spatar verde. Acolo, mai ales toamna si iarna, era locul meu. De pe scaunul acela ma uitam la copaci ceasuri intregi si nu-mi aduc aminte sa ma fi plictisit vreodata, pentru ca padurea se schimba mereu, in fiecare clipa e tot alta.
Nimic nu-mi placea insa mai mult decat asteptarea primei ninsori. Cam cu doua-trei zile inainte sa cada primii fulgi, se lasau nori grei, vinetii, jos de tot peste copaci. Erau asa de grei, ca se auzea pana in casa trosnetul crengilor apasate. Iara cand se facea liniste-liniste, cand nu se mai auzea nimic dinspre padure, atunci stiam ca nu mai am mult de asteptat.
Si, intr-adevar, nu mai era mult, caci dintr-o data, aerul parca se inmuia si apoi apareau si primii fulgi, speriati, usor manati de vant dinspre poala padurii.
Intr-un an, prima ninsoare mi-a adus insa o mare bucurie, atat de mare, incat si acuma, de cate ori ninge pentru intaia oara, mi-aduc aminte cu drag de ziua aceea din copilarie.
S-a intamplat sa fie ziua de Mos Craciun. Cand m-am trezit dimineata, in locul sosonilor mei gauriti am dat cu ochii de o strasnica pereche de bocanci din piele groasa. Pareau cam butucanosi, baietesti chiar, semanau cu bocancii pe care-i purtau soldatii. Dar aveau doua catarame, doua minuni ce straluceau in lum
