Primele amintiri legate de anul 2000 le am din perioada cind se cinta pe postul national de televiziune „Noi in anul 2000, cind nu vom mai fi copii…“. Cam pe atunci am inceput sa si calculez de zor citi ani voi avea, ce voi fi facut pina atunci, oricum mi se parea ca as fi avut de trait destul si ca, la o adica, nici n-ar fi trebuit sa-mi para rau ca va disparea lumea. Cu siguranta ca la proiectiile mele apocaliptice contribuisera si panseurile bunicii care o tinea una si buna ca se apropie sfirsitul lumii, ca asa spune si Sfinta Scriptura. I-am cerut sa-mi dea si mie cartea miraculoasa ca sa citesc singura despre cum o sa se termine, mai ales ca, la scoala, ne pricopseau tot cu teme ca „pacea pe glob“, „copiii lumii in mileniul viitor“, „viitorul omenirii“…
Atunci o dadea la intors bunica-mea, ca si ea stie de la batrini, ca sa astept eu linistita pina atunci si o sa vad. Acum stiu ca ea n-a citit nici Biblia si nici vreo alta carte despre sfirsitul lumii. De citiva ani a lasat-o mai usor cu profetiile, doar cind mai vede cite o grozavie pe la televizor isi mai aduce aminte de cit de tare s-a inrait lumea si ca odata si-odata tot o sa se termine.
Ma gindesc ca, de fapt, nu mi-am imaginat niciodata anul 2000 ca fiind unul dramatic – apa, foc etc. –, ci doar ca vom fi inlocuiti de roboti.
N-a fost asa, dar citeva schimbari s-au produs: Mos Craciun vorbeste in direct cu copiii si le ofera daruri la PRO TV – eu ii scriam scrisori, imi agatam carnetul de note in bradul de Craciun si tresaream in fiecare in cind tata se imbraca in pelerina mamei –, astazi, cei care daruiesc cistiga, dupa cum aflam de la o emisiune a aceluiasi post de televiziune, sau primesc „sarbatori fericite pe viata“ daca participa la campania promotionala a unei cafele.
Mai sint si lucruri care nu s-au schimbat. Am simtit asta intrind zilele trecute, chiar la finele mil
