Exista oameni care, la tinerete, se aratau generosi, alesi in purtari, agreabili, dar care, cu trecerea timpului, loviti fiind de greutati si de necazuri pe care n-au stiut sa le indure cu tarie, devin resentimentari, neciopliti si razbunatori. Si, la fel, sint si cuvinte care, in junetea lor, exprimau lucruri nobile si generoase, dar care, uzate fiind de salbaticia timpurilor, de barbarizarea moravurilor si de intelegerea grosolana a oamenilor, primesc sensuri aspre, resentimentare, vindicative. Decad oamenii, decad si vorbele lor!

Un astfel de cuvint decazut la batrinete, inrait, ticalosit – am vazut saptamina trecuta – este cel de crima; un altul, poate si mai caracteristic chiar, al carui destin vrem sa-l evocam acum, este pedeapsa si verbul corespunzator a pedepsi.

A pedepsi ne vine de la epedevsa, un aorist neogrec al verbului pedevo. In greaca clasica, vocabula se scria la fel, dar se pronunta paideuo. Or, pe atunci acest cuvint insemna „a educa“, „a-i invata“ pe copii, pe tineri. De altminteri, verbul era un derivat al substantivului pais = „copil“. De la paideuo deriva insa un cuvint celebru, care, poate mai mult decit multe altele, exprima chintesenta si parfumul pierdut pe vecie al elenismului: paideia. Paideia insemna deopotriva procesul instructiei, dar si scopul acesteia – educatia, cultura generala pe care orice om liber se cuvenea s-o posede.

Initial, paideia greaca consta intr-o combinatie „bine temperata“ de exercitii fizice – gimnastica – si de invatamint literaro-muzical – muzica. Treptat, catre epoca elenistica, paideia devine tot mai mult o marca de distinctie esentiala dintre omul civilizat si barbar, un fel de a fi gentlemanlike al Antichitatii elenistice si, cum ne spune retorul Isocrate, sint numiti „elini“ cei partasi la „paideia“ comuna mai degraba decit la originea etnica comuna.

Acum paideia devenise in mar