Cum se face o teză de licenţă e un titlu care te îndeamnă să crezi că autorul, atunci când el se numeşte Umberto Eco, nu

şi-a dorit nimic mai mult decât o pauză activă între gânduri mai preocupante. Desigur, nu va fi fost cine ştie ce dificultate pentru Eco să redacteze 200 de pagini pe un asemenea subiect. Mai interesantă s-a dovedit poate organizarea materialului avut la dispoziţie; cristalizat, aproape exclusiv, pe baza experienţei personale şi a observaţiilor directe. În aceste condiţii extrem de favorabile şi de voioase, opul s-a scris aproape singur, ca unul care se cerea imperios şi gata chibzuit să iasă la lumină.

E vorba în fapt despre un demers extrem de sistematic, de riguros şi de exhaustiv, susţinut de o expresie flexibilă, uman înţelegătoare, detaşată şi implicată în acelaşi timp. Răzbate pe alocuri o ironie tipică autorului, nu nimicitoare cât complice, mai ales în ceea ce priveşte inventarierea situaţiilor neprevăzute şi imposibile care pot apărea la redactarea unei teze de licenţă.

După Eco, acest stadiu în munca unui viitor cercetător este determinant pentru ulterioara lui evoluţie. Contează nu atât rezultatul final, cât însuşirea şi exersarea unui ansamblu de deprinderi ca matrice a viitorului. Un prim exemplu Eco îl află în sine. Totodată, la întâlnirea unor considerente extrem de practice şi a altora mai larg metodologice, el nu pierde ocazia demontării unor false probleme. Aşa de pildă, dilema, activată cu deosebire după 1968 într-un climat extrem de propice pentru o asemenea atitudine: e utilă o teză "ştiinţifică" (de interes "cultural", livresc) sau una politică (cu priză directă, politică sau socială)? Şi echivalent: subiecte istorico-teoretice sau experienţe "fierbinţi"? Numeroase alte distincţii sunt chemate spre limpezirea studentului. Teză de compilaţie sau de cercetare? De licenţă sau de doctorat? Monografică s