Editura Polirom a retipărit anul acesta cartea Monicăi Spiridon, Melancolia descendenţei, apărută iniţial în convulsivul an 1989, puţin prielnic receptării unui act de cultură. Bîntuită de frenezia informării, aflată mereu în avangarda teoretică, neobosită importatoare de concepte de ultimă oră, scriitoarea nu mai are nevoie de prezentare. Cartea, însă, da, mai ales că se află acum în faţa unei noi generaţii de cititori, iar miza ei teoretică nu este nici pe departe una minoră.

Tratînd - cum ne spune chiar titlul - despre literatura atinsă de morbul "melancoliei descendenţei", autoarea dezamorsează prejudecata naivă conform căreia artistul/scriitorul creează spontan, ex nihilo, o operă fără ascendenţă şi fără "urmaşi". De fapt, nu există cu adevărat originalitate absolută, ci doar reluări cu deplasări de accente, combinaţii şi permutări de motive deja existente, recontextualizări, reciclări asumate ca atare ori nici măcar conştientizate. Experienţa ne-a învăţat că, oricît de violentă ar fi negarea creaţiei artistice şi oricît de pătimaşă contestarea ei de către avangarde, acestea sfîrşesc fatalmente prin a se topi la rîndul lor în humusul literaturii. O carte inspiră o alta, devenindu-i model, sursă de motive, rezervor de topoi, punct de referinţă (fie şi pentru o raportare polemică). Literatura funcţionează după principiul tutelar al autogenezei şi autotelismului. Cărţile descind din cărţi, iar, în spaţiul artistic, noutatea absolută rămîne doar un mit.

Neexistînd creaţie din nimic, nu există un moment auroral. Totul, în cultură, vine în continuarea a ceva pe care se sprijină. Imposibilitatea identificării unui moment al începuturilor nu a împiedicat însă, ci, dimpotrivă, a amplificat fascinaţia pentru acesta, transformîndu-l într-o adevărată obsesie care a dus la postularea axiomatică - şi cu valoare simbolică - a Literaturii originare.

Mo