I. Tentaţia luminii...
De cîţiva ani buni, în preajma Crăciunului şi a Anului Nou, Bucureştiul face eforturi vizibile de
a-şi depăşi condiţia economică, starea morală şi aerul acela cenuşiu şi inconfundabil de precaritate. Prin voinţa Primăriei şi prin mobilitatea firmei LUXTEN, cea din urmă o prezenţă de-a dreptul miraculoasă într-un loc în care nici miracolele nu mai funcţionează cum trebuie, în cîteva zile doar, centrul oraşului se animă, bulevardele se precipită, nişte maşinuţe cochete, cu elevatoare zglobii şi cu personal specializat, prind a forfoti pe marginea trotuarelor şi totul, de-a lungul şi de-a latul, începe să arăte altfel. Mii de beculeţe multicolore, legate între ele în forme care invocă binecunoscutul repertoriu iconografic al momentului, de la brăduţi stilizaţi, pînă la steluţe, fulgi şi moşi Crăciuni sever schematizaţi şi ei, aruncă în noapte semnalele feerice ale unei bucurii pe care, în mod normal, nimeni nu ar avea dreptul să o conteste. Anul acesta, ca niciodată, şi noul primar general, dl Traian Băsescu nu pare chiar străin de acest fapt, marile bulevarde s-au dezlănţuit, literelmente, într-un enorm freamăt de lumini, de forme, de trasee şi de culori. Privind dinspre Romană spre piaţa Unirii, ochiul este mereu acroşat de spectacolul static al ghirlandelor de beculeţe şi abia acum, în acest zumzet incontinent de licăriri, observi că stîlpii de electricitate, cu betonul lor sever şi antipatic, se transformă subit în manechine graţioase pe a căror osatură totul devine flacără, jubilaţie şi transparenţă. Aşa cum poporul român s-a născut direct creştin, după cum alţii se nasc copii, şi nu creştin oricum, ci ortodox, adică drept şi neabătut în credinţa sa, cu realitatea în cugetul veşnic şi nu în trupul cel trecător, şi limbajul său sărbătoresc îi urmează firea şi îi prelungeşte natura. Chiar dacă dezlănţuită în spaţ