Cum era şi firesc, Mefistofel e - în piesa lui Valéry - personajul cel mai viu şi mai inteligent. El spune: "Meditaţia este un viciu solitar care sapă în plictiseală o gaură neagră pe care o umple prostia" (II, 291). O spun de câte ori am ocazia: e inevitabilă prostia omului inteligent. Evitabil e numai să-şi dea seama de ea.
*
* *
"Nu ştiu cum e conştiinţa unui prost, dar aceea a unui om de spirit e plină de prostii" (II, 32). Nu-i dă conştiinţei sensul ei moral. De înţeles, aici: ce are omul în cap. Şi nu se referă la omul spiritual, ci la omul inteligent. Mai este clar un lucru: despre el însuşi vorbeşte. Sau, mai exact: de la el porneşte. Nu umblă cu fleacuri, recunoaşte cinstit: prost nu e, ba e chiar deştept. Şi ştie câte prostii trec printr-un asemenea cap. Pentru o minte ca a lui, atât de funcţională, e esenţial s-o ştie. Dacă n-ar avea conştiinţa intimă a prostiei, ar putea fi orice, la cel mai bun nivel; scriitor n-ar fi. Oricum, nu ne-ar interesa.
Marele risc al artistului e de căutat în principalele lui calităţi. De altfel, nu numai riscul lui. Nu e nimeni mai greu de suportat decât omul deştept care nu ştie că e (şi) prost.
E o ştiinţă care cere sacrificii. Oricît ai fi de prevenit, se întâmplă ca prostia proprie să nu servească numai drept substanţă de contrast. Pătrunde în imagine. "Există la Corneille aspecte care te-ar da gata la Shakespeare", spunea Valéry (II, 895). A intrat pe un teren alunecător. Nu atât apropierea dintre Corneille şi Shakespeare e periculoasă (la urma urmei, nici Shakespeare nu e toată ziua Shakespeare!), cât provocarea. Pentru ca afirmaţia să se susţină, ar trebui să fi dat peste ceva cu totul deosebit. Când colo... E vorba despre desfrânaţii ajunşi în infern:
"Ils verront, dévorés par de cruels
tourments
Les lieux les plus flattés de leur
