Dispariţia lui Horia Bernea, la nici şaizeci şi doi de ani, în plină forţă fizică şi morală, încheie tragic şi abuziv o operă în curs de desfăşurare şi în amplu proces de reconstrucţie formală. Prezenţă copleşitoare în viaţa noastă publică din ultimele decenii, o vreme doar ca artist, iar, după 1990, şi ca un creator de opinie şi de instituţii, el reuşise, prin atitudinea civică şi prin anvergura sa culturală, să-şi dobîndească un loc de neclintit în atît de versatila şi de capricioasa noastră contemporaneitate. Personalitatea lui de o mare complexitate, aşezată aparent pe un cîmp de paradoxuri, a reuşit să armonizeze elementele cele mai greu conciliabile şi să topească tot ceea ce, în alte cazuri, ar fi sfîşiat de la bun început orice tentaţie a întregului, într-un adevărat sistem viu, de o mare profunzime şi de o uimitoare coerenţă. într-un mod inexplicabil pentru cei care caută explicaţii comode şi de-a dreptul stupefiant pentru cei care nu caută nici una, Horia Bernea era, şi continuă să rămînă, exponentul perfect al dualismului nostru fundamental, sinteza deplină a unei lumi polare pe care o geografie devenită istorie ne-a oferit-o cu multă generozitate. Natura lui frustă şi firea lui însetată de senzaţii proaspete şi de voluptăţi nemijlocite convieţuiau inseparabil cu un rafinament aristocratic şi cu o aspiraţie spirituală profundă, după cum memoria lui recuperatoare, interesul aproape organic pentru formele aşezate şi pentru spaţiul tradiţiei, în general, se împleteau profund cu o curiozitate de experimentator şi cu un spirit de avangardă. Ataşat valorilor creştine şi spiritului ortodoxiei, el era un militant pentru reînnoirea bisericii, pentru reconstrucţia prezenţei acesteia în spaţiul public, dar şi un spirit european senin, fără crispări şi fără patetisme. încercînd şi prin pictura sa, cu precădere prin cea din ultima lui perioadă, să se apropie de s