Ultima zi din viaţa unui om are ceva din incendiul marilor evenimente. Biroul lui Ulici, în ultima lui zi, miercuri, 15.11.2000, este scăldat în amintirea mea de această lumină. Secretara lui, ca un personaj bine integrat unui posibil scenariu al destinului, le ordonează pe cele cîteva alte personaje care aproape că tropăie de nerăbdare în anticameră. Aflat în afara acestei fotografii gogoliene, citesc pe feţele lor că ştiu bine scenariul. Îmi fac loc, fiind convins că trebuie să înregistrez ultimul dialog. Laurenţiu Ulici, care ţinuse mult să mă asigure de promptitudinea întîlnirii, strălucea de prospeţimea zilei.

Aceasta era vibraţia din preajma biroului său, aglomerat de musafiri, dar şi de mobilele vechi, încărcate de elemente sculptate, care arătau că îşi găsiseră locul în spaţiul acela strîmt, după o perioadă de orgolioasă stinghereală. Laurenţiu Ulici nu avea mînecile suflecate, ca să-i pot aprecia braţele vînjoase, nu avea cămaşa desfăcută, dar energia ce licărea pe chipul lui mă împinge şi acum spre aceste iluzii. Avea un sacou, rigid bine încheiat, iar barba lui mohorîtă acoperea triunghiul îngust al cămăşii. Răspundea cu poftă, utilizînd din plin cele două instrumente, cu care era bine dotat: logica şi cuvîntul bine şlefuit şi tăios. Mi-am închipuit că se pregătise pentru un ultim asalt în campania electorală. Tîrgovişte a rămas unul din oraşele PDSR-ului, mi-a spus. Nu era disperat, dar nici nu voia să piardă, fără să aplice leviatanului cîteva lovituri mortale. Replicile lui dovedesc această dezinvoltură. A căutat să iasă de sub molozul locurilor comune, pe care oamenii politici l-au deşertat în acele zile peste România. A ajuns la mărturisiri grave: cu glas stins, pierdut în barba lui sîrmoasă, mi-a spus că România, în 2002, dacă merge la fel, nu va mai exista. Banatul şi Ardealul vor pluti spre alte zări... Eram convins, cînd m-am despărţit