Deşi exerciţiile de re-citire par să fi căzut în desuetudine, nimic nu este mai reconfortant, uneori, decît resuscitarea prin lectură a unui "poet de antologie" ca Ilarie Voronca şi a criticii lui în zig-zag.

Născut la 31 decembrie 1903, "miliardarul de imagini" (E. Lovinescu) încheie socotelile cu viaţa la Paris în stil (propriu) urmuzian, prin suicid, nu mult după ce împlinise 40 de ani. Dacă în Istoria literaturii române contemporane mentorul "Sburătorului" îl include în capitolul Curente extremiste, un G. Călinescu încruntat şi uşor dezechilibrat critic de teribilismul imagistic al unuia dintre "poeţii români cari n-au înţeles sensul criticii", îl înregimentează, oarecum disciplinar, la capitolul Tradiţionalişti. La o primă vedere, gestul clasificator pare hazardat. În Scriitori români (Micul dicţionar din 1978), Ion Pop denunţă discret "eroarea" de încadrare, în timp ce în Avangarda literară românească, M. Mincu se dezlănţuie polemic cu contraargumente din tezele Mariei Conti şi ale lui R. Barthes. De fapt, Călinescu însuşi îşi corectează implantul, afirmînd fără explicitările de rigoare că "în realitate, tradiţionalismul reprezintă o formă de modernism". Iar înainte de asta, un Ilarie Voronca resemnat, fără a se dezice de clamoroasele manifeste avangardiste, îşi expusese deja crezul într-un "tradiţionalism modernist", la care ar fi ajuns printr-o "continuă primenire". Cel mai radical teoretician al avangardei româneşti, susţinător al "panlibertăţii" şi al pictopoeziei, creator al unor formule ce preamăresc simultaneitatea artelor în-tr-un SECOL-SINTEZĂ, va emite (testamentar?) în 75 HP şi această sentinţă: ŞI CÎND FORMULĂ VA DEVENI CEEA CE FACEM NE VOM LEPĂDA ŞI DE NOI ÎN AERUL ANESTEZIAT. De altfel, toate ideile lui poetice sau, dacă se poate spune aşa, pur teoretice stau sub semnul abstracţiunii şi al maximei contrageri: "Inteligenţă-filtru, luci