Acest număr al României literare este ultimul din acest an, din acest secol şi din acest mileniu. Următorul va apărea în ianuarie 2001. Iată un prag excepţional şi atît de rar, încît seamănă mai degrabă cu fenomenele astronomice decît cu cele pămînteşti. Istoria oamenilor are unităţi de măsură mult mai mici. Secolul însuşi este o unitate prea mare pentru nevoile lor, fie politice, fie culturale. Mileniul este, el, o unitate gigantică, valabilă doar pentru macroistoricii de tipul lui Toynbee. Ştiu o singură istorie literară care o foloseşte: aceea a lui Shuici Kato pentru literatura japoneză, al cărei prim volum se intitulează Prima mie de ani. E necesar pentru astfel de divizări de ceva mai mult decît de o mare vechime: e necesară anume şi o inerţie colosală a faptelor literare, cum numai în Ţara Soarelui Răsare e posibilă, căci numai acolo piesele de teatru No, de exemplu, au fost scrise cu secole în urmă, toate, şi se joacă şi astăzi întocmai cum au fost scrise. Nici o literatură (şi, în general, cultură) europeană nu cunoaşte o asemenea situaţie. între scrierile eline din antichitate şi cele neogreceşti din vremea noastră nu e nici o legătură, nici măcar de limbă. Tot aşa cum cronicarii englezi sau francezi din evul mediu diferă de contemporanii lui Dickens sau Balzac, mai tineri cu cinci veacuri, la fel de mult cum diferă Documentele clubului Pickwick şi Père Goriot de Valurile sau de în căutarea timpului pierdut de care sînt despărţite prin mai puţin de un secol.

Ca istorici literari sau critici, ca filosofi ai culturii sau ai societăţii, pragul dintre ani, secole şi milenii nu reprezintă neapărat o dată importantă. Se prea poate chiar ca ea să nu aibă nici o semnificaţie din perspectiva urmaşilor noştri. Nu totdeauna secolele s-au încheiat o dată cu anii care aveau două zerouri în coadă, aşa că un zero în plus, de data aceasta, nu e numaidecît dova