Literatura este forma edulcorată a confesiunii în opinia lui Pierre Drieu La Rochelle; în cazul textelor sale, afirmaţia este destul de aproape de adevăr - o spun majoritatea exegeţilor. Din fericire, nu tot ce declară autorul trebuie să fie neapărat adevărat. Romanul recent tradus la Univers sprijină această ultimă afirmaţie; o lectură curăţată de excesul de informaţie biografică, exces frecvent dacă e vorba despre Drieu La Rochelle, nu poate depista în Bărbatul copleşit de femei "urme" din viaţa autorului. De altfel, romanul nici nu conţine "acţiuni", "evenimente", în sensul lor tradiţional: avem de-a face cu un personaj de tip Don Juan (Gille), cîteva iubiri fără context reperabil istoric şi multă, multă filosofie erotică. A atribui greutate biografică unui text scris în cunoscuta manieră psihologizantă a începutului de secol, iată un fapt care îşi merită locul într-o istorie a mentalităţilor. Mecanismul generator de astfel de interpretări îmi pare destul de simplu: pactul cu "diavolul nazist" a confiscat pentru mult timp atenţia comentatorilor. Publicarea în 1992 a unei părţi incendiare (tocmai pentru că tratează perioada în cauză - anii '40) din Jurnal a resuscitat conflictul pe care lumea începuse să-l depăşească. Blestemul lui Drieu La Rochelle a devenit blestemul exegeţilor săi care, nici pînă acum, nu pot scăpa de complexul biografic. Culmea este că, în opinia mea, tocmai acest complex a ridicat artificial valoarea literaturii francezului, destul de şubredă, în ciuda "stilului", şi a scăzut din valoarea textelor cu componentă documentară reală, adică jurnalele.

De ce am pus între ghilimele "stilul"? Pentru că acesta este argumentul principal al criticii cînd vine vorba de Drieu. Este un soi de scuză, de găselniţă eseistică, un "şi totuşi are stil" la nivel academic... în Bărbatul copleşit de femei nu găsim doar stil, ci o operă compactă, excelen