Parlamentul, în noua sa ediţie, are multe trăsături comune cu acea pitorească şi primejdioasă Curte a Miracolelor din Parisul Medieval. Foşti puşcăriaşi, ucigaşi cu sau fără voie, torţionari, cântăreţi la petreceri, pamfletari dezonoraţi şi alte asemenea specimene grupate în partidul justiţiarului cu mitralieră. Or fi poate, alături de ei în acest partid şi persoane mai acătării. Totuşi una dintre trăsăturile onorabilităţii ţine şi de libertatea de asociere. Oricât ar încerca mai ştiu eu ce universitar să-şi bandajeze conştiinţa, că a intrat în Parlament pe mâna lui C.V. Tudor, cu gândul că, personal, ar putea face bine ţării, această justificare nu rezistă. Că o Irina Loghin poate că habar n-are cum stau lucrurile cu ideologia peremistă, deşi după înfocarea cu care voia să-l bage pe Rasdaq în puşcărie, nu s-ar zice, intelectualii care s-au însoţit cu liderul extremist ştiu foarte bine în ce s-au băgat. Justificarea de pe vremea lui Ceauşescu, pentru intrarea în PCR, că nu carnetul contează, ci facerea de bine, nu stă în picioare de această dată. Mi-au ajuns la urechi explicaţii ale unor persoane care pretind că au intrat în PRM în numele unui naţionalism luminat şi pentru a marginaliza xenofobia şi antisemitismul cu care defilează acest partid. Persoane care cred sau mai curând se silesc să creadă că şeful lor e, în realitate, un om rezonabil, care ştie unde să se oprească şi care, de fapt, n-are nimic personal nici cu ţiganii, nici cu ungurii şi nici cu evreii, ci păcătuieşte doar printr-un limbaj pamfletar violent. Vadim are un verb înflăcărat, de artist, dar e un om politic responsabil, spun de câtva timp încoace peremiştii pe care mass-media îi întreabă cum se simt conduşi de CV Tudor. Nevindecaţi de reacţiile categorice ale presei internaţionale şi ale cancelariilor occidentale aceştia îşi păstrează iluzia că alegerea ca preşedinte a şefului lor ar fi put