Relaţia culturală directă cu China este una de dată recentă, favorizată de conjunctura politică a anilor '50; înainte de această dată vor fi fost doar accidente din biografia unor oameni, iar cazul celebru este, desigur, cel al lui N. Spătaru Milescu, autor al unei cunoscute şi singulare Descrieri a Chinei, din secolul al XVII-lea. În orice caz, Drumul Mătăsii, pe care, poate, va fi mers Marco Polo, era unul al relaţiei Occident-Orient, mirodeniile şi mătasea din China interesînd doar pe bogaţii negustori veneţieni, cum, la fel, călătorii europeni care visau la exoticele curţi imperiale de pe "tărîmul celălalt" au plecat din porturile Occidentului european; noi, pe atunci, aveam treabă cu orientalii noştri turci, fanarioţi, ruşi, polonezi... oricît de artificială ar părea această relaţie culturală cu mediile mai ales literare ale Chinei de azi, ea este unul din beneficiile certe ale ingerinţelor (atît de dese şi, aproape totdeauna, atît de crude) ale politicului în lumea literaturii; vizitele reciproce ale delegaţiilor de scriitori, traducerile (foarte multe la număr), schimbul de filme şi de alte bunuri simbolice au început spre sfîrşitul anilor '50, iar unul dintre primii scriitori români care au ajuns acolo a fost Mihail Sadoveanu; e drept, în calităţile sale oficiale din acea vreme. Care era China pe care a văzut-o marele prozator? Una a uniformelor, a revoluţiei culturale, fără temple şi, poate, fără oameni.

Ultimul venit din China e Lucian Vasiliu care îşi fixează călătoria într-o admirabilă carte, Cambei în China (Editura Sedcom Libris, 2000), subintitulată, cu umor, "carte de turism şi masaj oriental". Şi care e China "lui"? Dacă Sadoveanu ar citi-o, n-ar înţelege nimic. Lucian Vasiliu nu este un om uşor impresionabil; e, mai degrabă, sceptic, nu se lasă emoţionat de primul contact, iar jurnalul şi l-a redactat după venirea în ţară, lăsînd, aşada