3 iunie 1962. Titus Popovici spune despre agitatul I.G. că supralicitează mereu în tot ce face şi că are une mauvaise conscience esthétique. Vorbim deseori între noi franţuzeşte ca doi feciori de boieri cu studii la Paris, iubind poporul, dar ferindu-se de el. Ne înţelegem din ochi. Cînd rămînem singuri amîndoi, criticăm rău de tot regimul, fără să ne codim. El spunea în glumă că, dacă l-aş turna, nu m-ar crede nimeni, şi că tot eu aş păţi-o. Cinism fenomenal! De obicei, în cultură le eram net superiori celor de la Mogoşoaia, "normaliştilor" ignari. În mijlocul lor, ne aruncam unul altuia replici din clasicii necunoscuţi de aceştia. Sau recitam cu gura mare din Malraux (repet ce am mai scris, corijînd greşelile de ortografie de atunci): "Then tenterait-il de lever la moustiquaire... Frappe rait-il au travers?..." O dată, cineva ne-a crezut fraţi. Titus a rîs, pe urmă a zis păi suntem! Într-o zi mi-a şi spus de ce se împrietenise cu mine. Fiindcă eu aş fi crezut atît de mult în cuvinte, - naivitatea mea. Şi că, în viitor, naivitatea asta va fi forţa mea de care nici eu nu-mi dau seama. Cuvinte profetice.
Avînd mulţi bani, iar eu nimic, mă împrumuta des, fără să-i cer. Mai ales pentru ţigări. Amîndoi aveam o silă seniorială faţă de mîrlani.
Altădată, la Arad, unde se turna un film de-al lui, Titus nefiind de faţă în camera dublă a hotelului unde trăseserăm şi nemaiavînd ţigări şi nici bani, îi şterpelisem din buzunarul hainei pusă pe un scaun o hîrtiuţă de cinci lei, să cumpăr ţigări. El fuma Kent, eu Carpaţi cu filtru ori fără. De obicei, refuzam ţigările lui Kent - cu un moft proletar, zicea el. Uitasem să-i restitui cei 5 lei, sau de jenă. Şi, 20 de ani mai tîrziu, cînd roata istoriei se învîrtise, iar eu devenisem vicepreşedintele, ales, al Uniunii, el Titus, nemaiducînd-o ca înainte, cîţiva confraţi ne strînseserăm la elegantul restaurant Trium
