Curioase şi nedrepte sînt adesea deciziile destinului. Cazul se verifică deplin în situaţia regelui Ferdinand al României. Predispoziţiile - toate - îl duceau spre o viaţă de cărturar, om de bibliotecă şi elaboraţie ştiinţifică. Sigur, era un Hohenzollern şi, din această cauză, urmase şcoli militare, căpătînd gradul de sublocotenent. Dar (era născut în 1865) după aceea urmează cursurile universităţilor din Tübingen şi Leipzig, avîndu-l, la aceasta din urmă, profesor pe filosoful Wilhelm Wundt. Totul, repet, îl îndrepta spre o carieră de cugetător şi bibliofil. Era şi foarte înzestrat intelectual. În afară de pasiunea sa pentru botanică, putînd face o mare carieră ştiinţifică de botanist, ştia la perfecţie latina şi greaca, descurcîndu-se şi în ebraică. Asta în afară de marile limbi moderne de circulaţie pe care le stăpînea perfect. Dar destinul a vrut altfel. Cum regele Carol al României n-avea moştenitori, a optat pentru soluţia adoptării unui prinţ din familia sa germană. Zarurile au căzut pe al doilea nepot de frate (primul a refuzat oferta), Ferdinand care, în 1889, e declarat moştenitor prezumtiv al Coroanei României, căpătînd apelativul de "principe de România" şi se stabileşte la Bucureşti. Cinci ani a învăţat temeinic limba română sub îndrumarea unui profesor Păun. Aici, în România, a trecut prin incidentul amoros cu Elena Văcărescu, încurajat vinovat de regina Elisabeta (Carmen Sylva) dar repede şi iritat lichidat de regele Carol I. În decembrie 1892 se căsătoreşte cu principesa Maria (din casa regală britanică), femeie frumoasă, cultivată, talentată şi înzestrată cu simţ politic. Ferdinand îşi intră în rolul de principe, urcă treptele militare române pînă la rangul de general şi are parte de veghea atentă şi neînduplecată a unchiului său, regele Carol. În memoriile sale, regina Maria a povestit pe larg asprul regim de viaţă (inclusiv călătoriile în st