O montare wagneriană este un pariu şi Opera Naţională Română prin premiera "Olandezului zburător" s-a încumetat la un proiect ambiţios; dacă a cîştigat sau nu pariul este o întrebare cu răspuns nuanţat. Fără îndoială conducerea teatrului a făcut un gest foarte meritoriu atrăgînd în echipă şi artişti veniţi din alte zone decît cea a muzicii: regizoarea Beatrice Bleonţ şi creatoarea de modă Irina Schroter; scenograful Helmut Stürmer, timişorean trăitor în Germania, este şi el pentru prima oară prezent într-o producţie a Operei bucureştene. Şi indiferent dacă rezultatul acestei colaborări place sau nu, el este încă un pas spre teatralizarea spectacolului liric.

Deschis unor multiple interpretări, textul wagnerian a fost citit de-a lungul timpului în diverse feluri: legendă romantică, dramă socială sau thriller, parabolă a eternului conflict dintre creator şi mediu etc. Care este cheia concepţiei regizorale din acest spectacol nu am prea înţeles (desigur din vina mea) şi nici regizoarea nu şi-a dezvăluit intenţiile în "Cuvîntul" din programul de sală, aşa cum se obişnuieşte. Mi s-a părut mai degrabă o viziune decorativă decît una analitică. Dacă actele I şi III (alipit la II) au mizat pe linia tradiţională, ca şi personajele masculine, actul II şi imaginea eroinei au fost plasate în cu totul alt registru. Senta este prima din seria chipurilor feminine wagneriene (Elisabeta, Isolda) care în cuplu se situează într-o tensiune relaţională ce poate fi definită prin formula dragă lui Wagner - izbăvire prin iubire absolută şi sacrificiu de sine. Fascinată de legenda eroului damnat, Senta înaintează cu o exaltare de neînfrînt înspre sacrificiul suprem care îl va mîntui de blestemul de a rătăci etern pe mări. Este greu să vizualizezi acest personaj (care, în plus, spune "Ich bin ein Kind und weiss nicht was ich singe") cu un look de vampă a anilor '30 (dacă ne gîndim