În fiecare dimineaţă, cocoşul vecinilor mei cîntă nesmintit. Nici nu se bucură, nici nu se întristează. E plat în responsabilitatea sa. Mă uit pe foile calendarului. E decembrie 2000. Mai este foarte puţin pînă cînd cocoşul ne va anunţa zorii primei zile a noului an şi a noului mileniu. Să ştie cocoşul asta? Să ştie el că păşeşte în alt an şi, mai mare grozăvia, în alt secol şi în alt mileniu? De fapt, nici nu cred că-i pasă prea tare. Mesajul său e solitar şi ireductibil.

Aşadar, a trecut şi multaşteptatul şi comentatul an 2000, cel ce trebuia să însemne neantul lumii, sfîrşitul apocaliptic şi începutul "aleşilor". N-am fost martorii sau trăitorii unui asemenea spectacol de proporţii planetare. Am trăit doar încă un an greu, poate mai greu ca alţii, deşi am sperat să fie altfel. Teatrul nu se poate face desprins fiind de realitate. Creatorii lui vin împovăraţi de viaţa pe care o trăiesc, o viaţă dură din care boemia a dispărut. Presiunea cotidianului, şi nu mă refer aici la problemele metafizice, întinde coarda creaţiei imprimînd o tensiune negativă, distructivă. Sărăcia s-a instalat comod în traiul artiştilor. Iar tristeţea, în sufletele lor. Deşi sînt o avere cu multe carate, oamenii idolatrizează praful cărbunilor şi nu strălucirea diamantului. Artiştii sînt preţuiţi brusc şi hiperbolizat cînd mor, uitaţi sau agresaţi cînd sînt printre noi. De aceea, poate, artiştii au obosit puţin să spună că rolul lor şi al teatrului în cetate este fundamental, civilizator, că o ţară cu o cultură şi o civilizaţie îndoielnice se zbate neputincios la marginea prăpastiei. Au dovedit, în timp, că teatrul este salvator prin însuşi exerciţiul dialogului pe care-l promovează, că este o supapă vitală, că îi înnobilează pe cei care se contaminează. Vulgaritatea societăţii noastre se pare că este şi mai la îndemîna şi mai pe placul conaţionalilor noştri decît tentaţia cultur