Michèle Hechter este nepoata "postumă" a lui Mihail Sebastian, născută la Paris, nevorbitoare de română, şi care îşi descoperă tîrziu unchiul, din povestirile familiei, din mărturiile unor Cioran sau Mircea Eliade şi - mai ales - din lectura Jurnalului şi a volumului De două mii de ani. Cartea de faţă*, un cvasi-jurnal de idei, reface itinerariul acestei descoperiri, fără a pierde însă din vedere probleme de ordin mai general, precum semitismul/antisemitismul, ironiile istoriei, limitele libertăţii personale, eternul raport conflictual dintre istoria individuală şi cea generală. În fond, este vorba de analiza critică, total necondescendentă, a unor eventuale filiaţii spirituale (familia, iudaismul, românitatea, Parisul, şabloanele contemporane) şi de o discutare a lor pe un ton de multe ori acid, cu o dezinvoltură postmodernă, şi din perspectiva unui om care ţine să se definească în lume în primul rînd ca individ: "oboseala de sine, tu (M. Sebastian) o numeşti iudaism, Cioran românitate, celălalt unchi al meu hechteritate, iar eu personalitate (tulburări ale ei)". Aceeaşi dezinvoltură întîlneşte uneori autoironia: "Am lucrat în învăţămînt, apoi m-am oprit. Am scris şi am publicat, apoi m-am oprit. Nu am putut prinde cheag nicăieri. Mi-am cultivat diletantismul, dragostea de lectură, am practicat arta de a uita îngrozitorul vortex al relativităţii. Apoi m-am oprit. A rotten life ." Într-adevăr, "confesiunile" lui Michèle Hechter au la bază o cunoaştere nu atît directă, cît culturală a lumii, una mediată de lecturi - reformulînd în postmodernitate trăirismul intelectualului ce caracteriza generaţia lui M. Sebastian. Pentru cititorul român, cîteva dintre observaţiile cărţii pot avea un impact similar cu al duşurilor reci (pe de o parte sînt observaţii preluate pe filieră cumva cioraniană, din zona Schimbării la faţă a României , pe de alta sînt notaţii referitoa