Episodul Caragiale s-a încheiat (deocamdată!), iar Dumnezeu ne-a păzit să intrăm, din nou, într-un episod Kafka sau Orwell. Am avut parte, la recentele alegeri, de docomente de cea mai mare importanţă vehiculate ca instrumente de şantaj, machiaverlicuri de tot felul, lipsă de prinţipuri, idei subversive, cuvinte neparlamentare, chestiunea revizuirii Constituţiunii şi Legii electorale, Europa cu ochii aţintiţi asupra noastră, Europa de la care putem zice depandă, dar şi de invenţiuni antipatriotice, cu Europa, ca să amăgiţi opinia publică, căci nu voi să ştiu de Europa dumitale, eu voi să ştiu de România mea şi numai de România, vom lupta contra guvernului etc., replici fundamentale trecînd, aproape neschimbate, dintr-o tabără în alta şi dintr-o gură în alta, am avut parte şi de cetăţeni turmentaţi, şi de diverşi Farfuridi, Trahanache sau Caţavencu. Unul din momentele de vîrf ale alegerilor din anul 2000 a fost tot caragialian: o Miţa Baston de sex masculin a aruncat în Emil Constantinescu, la vremea aceea totuşi preşedintele ţării, cu cerneală violentă, deşi, judecînd după carnetul de membru PRM pe care îl avea asupra lui şi după fişa medicală pe care o avea la spitalul de boli psihice, ar fi fost normal ca individul să arunce cu vitrion englezesc. În acest timp, Pristanda şi băieţii lui, în loc să fie cu ochii pe preşedinte, numărau probabil steagurile.

Cît priveşte finalul, el s-a desfăşurat în spiritul celor de mai sus. Discursul învinsului a fost un delir de amestec farfuridian-caţavencian, cu acuzaţii de trădare (fără s-o ştim şi noi), cu ameninţări sumbre şi sărituri de pe fix. Trebuia să ne aşteptăm: de Caragiale nu scăpăm noi, aşa, cu una, cu două, fiindcă ţinem la tradiţie şi la specific. Este adevărat, au existat şi secvenţe care nici lui Caragiale nu i-ar fi trecut prin cap. Astfel, într-un sat din Transilvania, în care toate deciziile importa