...cine s-ar fi aşteptat la asta? Am fi cei mai rigizi şi frigizi istorici ai clipei dacă am rămîne insensibili la ultima gogomănie cu care şi-a permis acest secol 20 să se încheie. Mie, unuia, johannstraussist pînă în vîrful degetelor, nu-mi vine să cînt decît ca în "Liliacul", opereta care-l entuziasma pe severul estetician Tudor Vianu: "vai, ce comic, ha, ha, ha, ce ironic, ha, ha, ha!" Sst, faptele! Luni 11 decembrie 2000, Federaţia Internaţională de Fotbal Asociaţie (ce frumos îi zice, deşi prea puţini ştiu ce rost are acest A final în FIFA) a purces, în Roma Eternă, pe platourile RAI-ului, la o titularizare cum nu sînt două în imaginarul şi pe înţelesul pămîntenilor: aceea de fotbalist al mileniului. Fără a fi o beatificare, asta nu e nici o glumiţă dintr-acelea pe care orice cetăţean al universului, posesor al cîtorva sute de dolari, şi-o poate cumpăra la New York şi agăţa de gît la Bucureşti, zicînd teleprostimii că americanii l-au consacrat "omul anului". A, nu - fotbalist al mileniului e o încoronare care nu poate naşte decît o singură obiecţie civilizată: se joacă oare fotbal de un mileniu? Se pare că da. Dar aceasta era ultima problemă în seara aceea cînd un scriitor chinez, la Stockholm, abia îşi încheiase discursul ca laureat al Nobelului, iar Statele Unite, România şi Coasta de Fildeş numărau cu încordare voturile pentru desemnarea preşedintelui lor. Problema problemelor era aceea că fotbalistul mileniului urma să fie nu unul, ci doi: Pele şi Maradona. (Presupun că orice cititor al Dilemei are o minimă cultură fotbalistică pentru a nu mai explica despre cine e vorba). Pele era consacrat de specialiştii forului internaţional, adică de o elită. Maradona constituia opţiunea populistă a unui sondaj Internet cu 53,6% faţă de 18,53% pro Pele; dar Maradona este de mult compromis ca drogat, castrist şi afemeiat, pe cînd Pele s-a dovedit, de cînd a ieşit