După ce ani de zile voci din toate mediile româneşti au vorbit despre necesitatea modificării Constituţiei din 1991, iată că actualul legislativ pare a fi pus pe treabă. De la bun început, cei care se vor apleca asupra revizurii Constituţiei noastre trebuie să evite o greşeală, să-i zic aşa, strategică. Din toate dezbaterile de pînă acum, ca şi din declaraţiile şi comunicatele pe care partidele parlamentare le-au emis în această materie, intuiesc o abordare îngustă a acestui important demers, limitat la regulile jocului politic. Se vorbeşte, pe bună dreptate, despre necesitatea diferenţierii clare între cele două Camere ale Parlamentului, despre sistemul electoral, despre finanţarea partidelor, despre limitele imunităţii parlamentare, despre regîndirea rolului Preşedintelui. Dacă mai adăugăm şi iniţiativa PNL de a schimba radical optica constituţională în ceea ce priveşte proprietatea şi solicitarea UDMR legată de definirea statului român ca stat naţional, epuizăm, practic, ideile care se vehiculează în legătură cu ceea ce trebuie schimbat în Constituţia noastră. Cu alte cuvinte, Parlamentul pare a înţelege că legea fundamentală priveşte mai ales Parlamentul şi că, în genere, principalul obiect de reglementare constituţional este viaţa politică a cetăţii. Dacă aceasta este ceea ce legiuitorul asumă, atunci greşeşte. Jurgen Habermas argumenta că legislaţia unui stat are un rol esenţial în realizarea coeziunii sociale. El vorbea despre lege spunînd că una dintre marile ei misiuni este aceea de a disemina solidaritate socială în toate colţurile şi straturile cetăţii. Neîndoielnic, între toate legile, Constituţia are, înainte de toate, acest rol. După anii '90, probabil că nimic nu este mai important pentru noi decît recîştigarea solidarităţii sociale. Constituţia trebuie să exprime apăsat acest lucru. Trecerea de la principiu la normă, fie ea şi constituţională