Într-un pasaj din romanul lui Saul Bellow More Die of Heartbreak, un personaj - tipicul său erou, care se zbate ca să accepte şi ca să fie acceptat de epoca modernă - este pus într-o situaţie în care realizează că, oricît s-ar strădui să pară în largul lui, nu nimereşte în reacţii acea notă de "strălucire TV": "TV brightness" - strălucire, vivacitate, luminozitate de televiziune. Este ceea ce i se cere personajului şi el nu poate da, este un factor care garantează succesul în lumea modernă, un efect special. E capacitatea de a proiecta un anumit gen de suprafaţă, de prezenţă, de atitudine - genul care "dă bine" la televizor. Nu-i neapărat o calitate; poate fi un defect pe care micul ecran îl distorsionează, îl transformă în strălucire. Nu indică neapărat substanţă; poate fi vorba chiar despre o lipsă de substanţă care pur şi simplu funcţionează la televizor - adică "dă bine". Există un telestar pe care nu-l pot urmări fără bănuiala că dincolo de suprafaţa pe care o oferă camerei de filmat, dincolo de personajul creat pentru divertismentul nostru nu se mai află nimic. Suprafaţa e inofensivă: o bună dispoziţie invariabilă şi inepuizabilă, care nu prea are legătură nici cu umorul, nici cu vreun context. Însă mă fascinează fiindcă de fiecare dată îmi dă senzaţia că la asta se reduce persoana - la TV brightness .

Nu poate fi adevărat, e un efect special, o iluzie optică, dar pare a fi doar atît: un om de televizor, al televizorului, crescut în tubul catodic, bidimensional. Această TV brightness poate lua forme sinistre. Am văzut-o la lucru în ascensiunea unui anumit candidat la preşedinţie în înfruntările televizate ale campaniei electorale. Nu luaserăm în serios bîlciul retoric al candidatului. Dar avînd parte de el aproape seară de seară, alţii l-au luat în serios. Pentru că agresivitatea e unul din acele lucruri care dau bine la televizor. (Televiziunea în