Recentele alegeri americane au fost un lung foileton, comparabil cu "Dallas", scrie Timothy Garton Ash într-un articol recent din New York Times şi reluat în Le Monde. Comparabil prin suspense, prin construcţie narativă, prin distribuirea rolurilor, prin punere în scenă, prin mesajul pozitiv ("fiecare vot contează"). Avem a face, crede Timothy Garton Ash, cu încă o confirmare a faptului că televiziunea este astăzi cu adevărat a patra putere. O putem numi, crede autorul, teledemocraţie, istoria ultimelor decenii oferind exemple şi pentru alte două ipostaze ale puterii catodice, teledictatura şi telerevoluţia. În ce ne priveşte pe noi, românii, am avut privilegiul (să pun ghilimele? să nu le pun?) de a fi cunoscut toate cele trei forme ale televiziunii. Teledictatura a fost la noi caricaturală, extremă şi dusă pînă la absurd. Mă gîndesc nu numai la cenzură, mult mai severă ca în alte zone, ci şi la uriaşa maşinărie propagandistică graţie căreia micul ecran devenise locul sacru unde apărea şi unde vorbea Conducătorul. Cu cele două ore de emisie zilnice, teledictatura era redusă la pura ei esenţă, considerîndu-se probabil că nici nu era nevoie de mai mult pentru a ţine sub control o massă inertă şi resemnată. Telerevoluţia română a fost o premieră mondială. De la cele două ore previzibile şi cenuşii s-a trecut fulgerător la transmisia non-stop, la spectacol grandios de sunet şi lumini, la ample mişcări ale trupelor de figuranţi. Noua putere s-a instalat în direct şi la o oră de vîrf, în faţa unui public care uitase ce înseamnă o transmisie în direct şi care habar n-avea ce înseamnă oră de vîrf în jargon mediatic. Impactul extraordinar al acelei revoluţii "live" a arătat ceea ce puţin mai tîrziu a ajuns o idee banală pentru specialiştii din mass-media: e suficient ca transmisia să se facă de la faţa locului pentru ca să capeţi convingerea că ceea ce vezi este adevă