Tocmai acum, cînd politica românească părea s-o fi luat razna, noul guvern propune o normalitate cu care democraţiile mai vechi sînt obişnuite. Este firesc ca politica să fie făcută de politicieni. Noul premier, Adrian Năstase, este politician, nu se pretinde tehnocrat, ci pur şi simplu este lider al partidului care a câştigat alegerile. Iar guvernul Năstase este un executiv eminamente politic. După o criză care poate afecta profund sistemul politic românesc, prin pericolul extremist care s-a conturat clar la alegeri, soluţia găsită este de natură politică. De obicei este invers: cît e bine, se merge cu soluţii politice şi cînd se apropie buza prăpastiei, autobuzul pune frînă şi la volan trece un tehnocrat. Un politolog afirma odată că prima sarcină a unui şef de guvern nu este aceea de a se ocupa de bunul mers al economiei şi al administraţiei, ci de a asigura supravieţuirea guvernului său şi continuitatea proiectului propus prin menţinerea la putere a aparatului său politic. Un prim-ministru eficient are nevoie de sprijin politic. E un adevăr elementar şi parţial. Dar sistemul nostru politic a găsit soluţii complicate pentru probleme elementare. În primii zece ani de democraţie, şeful executivului nu a avut niciodată ponderea pe care sistemul constituţional pare a i-o conferi. Şi această situaţie a decurs din starea confuză pe care constituţia o instituie în raporturile dintre preşedinte şi executiv. Prin chiar modalitatea sa de desemnare, preşedintele României este prins între votul popular, comform căruia, indirect şi tacit, este responsabil pentru guvernare, şi atribuţiile constituţionale limitate în politica internă. De dragul unei iluzorii independenţe politice a şefului statului, preşedintele a fost castrat. Legitimitatea populară directă de care dispune nu are corespondent în mecanismele concrete pe care le are la dispoziţie. Pentru că nu este posibi