În primul rînd, studenţii de la facultăţile de film. Normal - e festivalul lor. Ei sînt autorii filmelor sau actorii din ele. Ei sînt şi spectatorii lor. Ce altă ocazie mai bună să le fie arătate operele? Sau să şi le arate între ei şi să primească, garantat, aplauze? În al doilea rînd, profesorii. Normal - studenţii sînt ai lor. Iar filmele studenţilor sînt şi operele lor. Sau sînt chiar operele lor? Ce să mai spun de mulţumirile care li se adresează, cu dubioasă scrupulozitate, de către fiecare student care cîştigă vreun premiu în ultima seară. Sînt tot ale lor. În ultimul rînd, ceilalţi, invitaţii. Dar cine are nevoie de ceilalţi? Cu atît mai mult cu cît sala Studio (care a găzduit cele trei zile de CineMAiubit) gemea de lume. Mi s-a întîmplat să surprind o discuţie între două studente care-mi stăteau literalmente în cap: "Auzi, dragă, tu n-ai mai găsit locuri libere?" "Ba da, dar m-au ridicat." "Cine?" "Unii, cu invitaţii." "Extraordinar, invitaţii!" Extraordinar. Exact cum n-a fost cea de-a cincea ediţie a Festivalului Internaţional CineMAiubit. Dar pentru că sîntem cum sîntem, mai mult ordinari decît extra-, ne mulţumim cu puţin, pretinzînd în acelaşi timp că e mult. Festival internaţional? Dintre cele 22 de scurtmetraje din secţiunea competitivă, 5 au fost străine. Şi eu care credeam că, la un festival cu adevărat internaţional, se întîmplă invers. Dintre cele 5: unul a fost suedez, dar n-a avut nici o replică, două au fost în engleză - slavă Domnului că am putut înţelege ceva - şi două în poloneză, dar nefiind subtitrate, au servit drept pauză de ţigară nefericiţilor care stăteau în picioare. Inutil să mai precizez reacţia publicului - plină de sine şi lipsită de fair-play - în faţa acestor intruşi internaţionali care, de bine de rău, asigură şubredul blazon al festivalului. Dar cum reacţionează studenţii noştri în faţa propriilor opere? Aplaudînd