totul face "Poc!" Pe la mijlocul lui noiembrie, discutam acasă la dl Alexandru Paleologu, simţind amîndoi, de departe, gîndul bun dar presant al redactorului-şef de la "Lettre Internationale", cel care urma să găzduiască acel entretien. Banda curgea lin în casetofon - cu acea permisivitate stranie pe care uneori lucrurile neînsufleţite o au faţă de mofturile umane. Mîngîindu-şi pipa cu gesturi drăgăstoase şi fine (cum numai de la un proaspăt lăsat de fumat mai pot fi aşteptate, ecou al unor glorioase victorii tabacice!), Conu' Paleologu tocmai învia memoria şi istoria străzii Armeneşti de altădată - cînd s-a întîmplat! Ca să fiu sincer şi exact în descrierea momentului, voi spune că doar ce ciocnisem, de cinci minute, nişte pahare cu whisky, iar gazda tocmai făcea trecerea ideatică de la subiectul Armenească spre subiectul metroul parizian cînd..., fără veste... POC!, s-a auzit de jos, din strada rememorării paleologeşti. Ce să fie? Nu-i nimic!, ne-am zis pe dată; nu trecuse nici acceleratul şi nici vreun înger decibelic pe de-asupra noastră. Pur şi simplu jos, pe asfaltul Armeneascăi, plecată din tinere mîini, pocnise o petardă! E cazul ca muzele să tacă atunci cînd porneşte prin România vuietul petardelor, pentru că altă ieşire din poveste nu e. Nu-i cetăţean de la oraş să nu le ştie, să nu le fi simţit în urechi în luna premergătoare Sărbătorilor şi, prelungit, în luna de după. Nu-i adult care să nu fi înjurat petardele cu vorbe gîtuite, în cele cinci secunde magice şi fumegoase ce urmează după clipa în care zvîcnetul pocnitor te-a fulgerat de la trei metri, aproape tangibil; după cum, probabil, nu-i copil care să nu le fi strîns în mînuţă, două la o mie, în aşteptarea scurtei dar intensei rebeliuni golăneşti în care ele vor fi aruncate, la nimereală, printre trecători sau, de ce nu, poate chiar în balconul neînchis al apartamentului de la etajul unu - spre