A venit vremea literaturii. Nu mai sîntem obligaţi de realitate să dăm seama, să justificăm, să batjocorim, să tăcem semnificativ, să credem la modul exasperant şi dincolo de toate argumentele, raţiunile şi evidenţele contrarii. Să lăsăm hoţii să-şi vadă de treabă în linişte, să lăsăm incompetenţa să se lăfăie în Areopag şi noi să ne vedem de ale noastre. Să ne facem apolitici. Ce vrea să însemne atari treabă, mă întreb, decis să mă apolitizez după ce ani de zile am activat în sens opus. A trecut vremea în care, fără ruşinări inutile, apucat-am taurul organizaţional de coarne, şi am mers "pe sate", în oraşele şi orăşelele patriei, să discutăm, să îndoctrinăm, să ne îndatorăm faţă de te miri cine, să convingem prin munca de la om la om. Aşa am fost eu la PAC, după ce înainte fusesem eu la AC. Tare conştiincios mi-am îndeplinit ceea ce trebuia îndeplinit şi am rămas ca atare, ca soldatul acela nipon care, multă vreme după terminarea celui de-al doilea război mondial, a rămas "la obiectivul de pîndă şi pază" în junglă. Adică în nu ştiu ce şi care Consiliu suprem al naţional-liberalismului spre exasperarea uimită şi (vag) dezamăgită a cutărui coleg de breaslă scriitoricească ardeleană care, înainte de alegeri, într-o mînă cu publicaţia pe nume "România liberă" şi într-alta cu un manifest în care naţional-liberalii erau taxaţi bărbăteşte de trădători îmi spune următoarele adevăruri de viaţă: "Cum, mă, ai rămas tu cu securiştii şi cu hoţii ăştia care nici nu te bagă-n seamă, li se rupe-n cot de tîmpiţii de felul tău care tac şi-i motivează, tu nu vezi că ei profită de ideea asta cu liberalismul. Profită de ea pentru ca fraieri de felul tău să-i slugărească". Eu oftez înţelept şi îi promit solemn că nu mă mai duc, că, uite, nu am cerut partidului nimic, nici măcar o repartiţie pentru butelie de aragaz chiar dacă în trecutul apropiat mi-am îndeplinit toate obligaţiile