Aproape orice termen etic, odată pronunţat, trezeşte, în chip spontan, în cel ce-l aude un sentiment de acord sau dezacord, chiar de plăcere sau neplăcere. Şi acest sentiment este important pentru că el însuşi este un indicator al valorii asociate cuvîntului, de fapt, a valorii care presupunem că "locuieşte" în cuvînt. Ce se întîmplă cînd folosim cuvîntul eroism, sau pe cel de erou? Observaţia primă este aceea că acesta este un termen de care nu putem abuza, că nu se cuvine să-l întrebuinţăm aşa de uşor oricînd şi, mai ales, că el nu se potriveşte pentru oricine. Întrebarea este ce-l singularizează şi-l plasează undeva mai sus de simpla cinste, generozitate, prudenţă, recunoştinţă, cumpătare, dar îl apropie de curaj, loialitate, dreptate, bună-credinţă, jertfă şi iubire? A doua întrebare e strîns legată de prima: a avut întotdeauna eroismul ca valoare acest topos, acest spaţiu privilegiat în conştiinţă sau aceasta este o judecată valabilă doar pentru ceea ce noi astăzi numim "epoci eroice"? Şi a treia întrebare: este eroismul o virtute, sau este altceva, un compus special, o sinteză a unor calităţi, a unor stări şi a unor dispoziţii sufleteşti ce se înfrăţesc, doar în ultimă instanţă, cu unele virtuţi, absolut necesare totuşi întru atingerea eroismelor? Prima observaţie, este, credem şi una de fundament: termenul trebuie întrebuinţat cu parcimonie şi cu sfiiciune pentru simplul motiv că eroismul este asociat nu desului şi obişnuitului, ci rarului şi excepţionalului din viaţa omului. Dinamica lumii morale şi cea a stărilor sufleteşti este astfel alcătuită încît, ca om şi nu ca zeu, nu poţi mereu şi mereu comite acte ieşite din măsurile comune, într-un continuu eroism neţărmurit. Tocmai de aceea eroicul este o categorie morală dar şi estetică, fiindcă el este un gen al sublimului din viaţă. Deloc întîmplător, eroii sînt etichetaţi în modul cel mai natural cu put