S-a încheiat abia expoziţia Bienalei de Arhitectură Bucureşti 2000 (care va fi itinerată în alte oraşe ale ţării şi, probabil, imortalizată în format CD-ROM); a fost a patra şi ultima a deceniului post-decembrist, încît deja putem să imaginăm cîteva comentarii de etapă. În primul rînd, e de remarcat faptul că media calitativă a lucrărilor - puţine şi, probabil, nereprezentative în raport cu ceea ce se construieşte de fapt în ţară - este totuşi net superioară celor din bienalele anterioare. Faptul ar trebui să fie îmbucurător, mai cu seamă dată fiind criza cronică a afacerilor imobiliare şi de construcţii în genere pe care au marcat-o ultimii patru ani. Dacă este un domeniu unde managementul lamentabil al unei economii - oricare, dar mai cu seamă a uneia muribunde - se poate vedea, acela este arhitectura. Or, din acest punct de vedere, cele mai puţin de o sută de case prezente în expoziţie nu fac decît să amîne o privire în faţă a dezastrului: nimic nu se petrece - încă şi încă - în zona specială de dezvoltare a fostului "nou centru civic"; nimeni nu regîndeşte problema locuirii sociale, iar un arhitect şef de sector îşi permite să declare cu seninătate că singura soluţie o reprezintă tot blocurile prefabricate de garsoniere... În schimb, în spaţiul mai bun al expoziţiei de la parterul Universităţii de Arhitectură şi Urbanism "Ion Mincu", medalia pentru arhitectură o primeşte o splendidă Casă Herczeg din Timişoara - oraş care, deşi votează prost, construieşte splendid, drept dovadă stînd nominalizările şi medaliile la aproape toate secţiunile bienalei. Casa Herczeg este un eveniment cultural naţional. Din nefericire pentru cultura naţională (şi spre bucuria proprietarului, care a avut inteligenţa şi răbdarea de a asculta de unul dintre cei mai importanţi arhitecţi români, dl Radu Mihăilescu), ea nu va afla niciodată aceasta, de vreme ce este un eveniment privat